Povestea lui Mihai, puștiul în scaun cu rotile care a fost salvat de prieteni din infernul de la Colectiv

„Numai noi știm cât ne-am chinuit cu el. Mihai este viața noastră. Am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru a-l vindeca. L-am dus la cei mai renumiți medici. Tot ce am avut am investit în recuperarea lui. După atâția ani de terapii, deja se vedeau îmbunătățiri pentru că Mihai reușise să stea în picioare dacă era puțin sprijinit. Cerul s-a năruit peste noi în seara aceea de 30 octombrie. Îl știam la concert. Soțul meu îi dusese cu mașina pe el și pe prietenul lui, Pavlos. Mihai mergea pentru prima oară la un concert și era fericit. Mai ieșise în oraș cu prietenii, la film în mall, la petreceri, dar la un concert nu mai fusese. Numai soțul meu știe ce a simțit în seara aceea, după incendiu, când a fost la Colectiv să-l caute pe băiat printre cadavre”, a declarat mama lui Mihai, într-un interviu acordat www.ziarulring.ro.

Pavlos, salvatorul lui Mihai

Mihai face kinoterapie, dar spune că nu mai are mari dureri. „Nu prea simt dureri. Mă mai înțeapă mâinile, uneori, semn că își revin nervii. Nu mi-e greu să vorbesc despre seara aceea, despre cum am încercat să mă târăsc spre ieșire în timp ce eram călcat în picioare. Nu mi-a fost frică. Nicio clipă nu am crezut că voi muri. Eram sigur că voi reuși să scap. La un moment dat, am simțit că sunt ridicat și scos afară. Prietenii mei Pavlos și Laur se întorseseră după mine. Practic, ei mi-au salvat viața pentru că singur mi-ar fi fost imposibil să scap de acolo. Am ajuns la Spitalul «Grigore Alexandrescu» cu arsuri pe 35% din corp. Eram foarte umflat – mi-a zis mama – și abia mi se distingeau trăsăturile. În primele 20 de zile de internare îmi făceau anestezie generală când îmi schimbau pansamentele. Acum, după externare, merg la control o dată pe săptămână. Domnul profesor Dan Enescu, managerul Spitalului «Grigore Alexandrescu», mi-a spus că sunt un tip foarte optimist și singurul pacient fără traume psihice. M-au bucurat vorbele dânsului. Îi datorez enorm și dânsului, și întregii echipe de medici, asistente și infirmiere pentru cum m-au îngrijit”.

„Cu Pavlos sunt prieten de când aveam vreo patru ani. Cum eu ieșeam greu la joacă afară, Pavlos venea la mine acasă aproape zilnic. El este acum în clasa a IX-a, iar eu – în clasa a VIII-a la Școala Generală nr. 195. M-au sunat și m-au vizitat colegii de școală, doamna dirigintă și doamna directoare. Toți mi-au fost alături și m-au sprijinit. Unul dintre colegi stă în bloc cu mine și mă vizitează foarte des. În rest, vorbim pe internet. Începând de luna viitoare sper că voi reveni la școală. Acum trebuie să mi se mai vindece mâinile. Pe brațe port niște pansamente compresive, iar după ce-mi revin puțin la mâini, să pot băga degetele, voi folosi mănuși compresive. Cu Pavlos nu am vorbit direct. Mama ține legătura cu familia lui. M-am bucurat enorm că și-a revenit și că a putut face câțiva pași singur. Este cel mai bun prieten al meu”, a mai povestit tânărul.