„Fratele meu, să ai dubii, să-ți pui întrebări nu este vreo slăbiciune, vreo boală”

Este portretul Apostolilor Neamului Românesc: unu-i Gigi Becali, unu-i Dan Puric, unu-i Rareș Bogdan. Plâng, o zguduie, o dau grav, solemn. Că-i țărișoara în pericol!

Hai, uite, portretul semidoctului. Cum știi că unul este semidoct? Are gură mare, are gheare, îți arată ghearele.

Uite gura lui cea mare!

Eugen Istodor: E prostul?

Caius Dobrescu: Nu e deloc un prost, dar poate să fie mult mai nociv decât un prost, în sensul că un prost este totuși ingenuu, măcar își știe locul și mai ezită sau nu se pronunță. Problema semidoctului este că el nu știe că nu știe și atunci se lansează cu tărie și, de obicei, convingerile confuze, contradictorii devin cele mai puternice și vibrante. E foarte sincer în ce promovează.

Eugen Istodor: E manipulatorul?

Caius Dobrescu: Este cu atât mai eficient cu cât se automanipulează, el chiar crede, se montează în timp ce vorbește, înflorește.

Uite, căpățâna lui, fără dubii

Caius Dobrescu: Nu contează cât știe. Contează atitudinea față de informații, de cunoaștere, de gândit, de reflecție. Pentru că n-are îndoieli merge înainte, trece peste evidențe ca un tanc sovietic. El trece peste complexitatea realității sau a moștenirii intelectuale, a trecutului și a prezentului exact așa, ca un tanc. Merge înainte fluerând, cu voie bună.

Gheare de semidoct

Caius Dobrescu: Are simțul cauzei, adică ajunge foarte repede la concluzii, sare la concluzii, cred că asta este problema. Nu există momentul acesta, al reflecției și al îndoielii, sare la concluzii și automat se simte un ,,războinic al luminii”. Vorba aia, ,,ieri întunericul, azi lumina! Gândește în termenii ăștia, de întuneric și lumină, și atunci îi cresc și gheare.

Gură mare, cap fără dubii, gheare. Uite vietatea, te umple de purici!

Eugen Istodor: Ce folos trage?

Caius Dobrescu: Se vorbește de capital simbolic, relațiile pe care le ai, faptul că ești foarte cunoscut, e ceva palpabil, ceva care poate să producă bani mai târziu, ceva care să se deconteze în tot felul de avantaje. De ce atrag? Aici mergem la marele nostru Eminescu și la clasici, chestia asta că-i o sete care-l soarbe, cum zicea poetul. Spectacolul voinței de a trăi, cum zicea Schopenhauer, în traducerea lui Maiorescu, voința oarbă de a trăi, asta e ceva care fascinează așa cumva.

Becali, Puric& băieții din servicii

Caius Dobrescu: Uite, într-un fel, de ce atrag. Acum, a cam trecut vremea lui Becali. Este greu de crezut că fără informații mai poți face business adevărat în România. Dar și el și ceilalți joacă cumva rolul ăsta de erou, de Sfântu Gheorghe care supune balaurul național, că el are soluții la toate, el vede imediat conspirațiile, vede păcălelile, și așa monstrul ăsta cu o mie de capete al informației cade la picioarele lui, știi, răpus de atâta claritate conspiraționistă. Da, ăsta e balaurul lui, fiindcă îți vin prostii pe acolo. Ocupațiunea ta mentală după aia e la alte prostii.

Eugen Istodor: Am trăit în mitul ăsta al securistului deștept…

Caius Dragomir: Erau mulți în admirația lui. Domnul Filip Teodeorescu, nu, ce minte, ce creiere! Sigur, operațional putea fi inteligent, capabil. Dar, cum deschidea gura cum te făcea praf. Domle, știe el. Noi și ei, dușmanii, cum era, așa ca hoții și vardiștii, ca pe vremuri. Deci, e un fel de esență puerilă, în jurul căruia poți să ambalezi foarte multe informații și să-ți iei un aer de acesta, tot cunoscător. Mai sunt și acum moștenitori ai acestei matrițe.

Antidotul împotriva semidoctului

Fratele meu, să ai dubii, să-ți pui întrebări nu este vreo slăbiciune, vreo boală, declară profesorul Dobrescu. Nu e ca la box, să ai momentul de ezitare și pac!, ți-a dat un uppercut, și te-a terminat. În cele ale spiritului eu cred că dubiul de fapt te întărește, te face mai puternic.

Eugen Istodor: Cum dobândești dubiul?

Caius Dobrescu: Uite, cazul terorismului. Pune-ți întrebări despre Celălalt, cel care se află de partea cealaltă a baricadei, dușmanul pe care îl construiește ca fiind răul absolut. De fapt, e o ființă atât de diferită de mine? Eu în locul lui ce-aș face? Sigur că nu orice poate fi acceptat și, cum să zic, justificat, nici deoparte, nici de cealaltă, dar nu cred că poți să ai o relație normală, civilizată și umană cu celălalt, dacă nu faci efortul elementar de a te pune în locul lui. Adică, dacă noi am fi maghiari, am sări în sus de fericire de 1 decembrie, când e Ziua Națională a României? Pentru că Ungaria a pierdut două treimi din teritoriul ei… Un om normal poate să-i ceară așa ceva altui om normal? Orice am simți, sigur că avem valorile noastre și perspectiva noastre asupra istoriei, dar putem oare să nu facem acest efort minimal, esențialmente uman, zic eu, de a te pune în locul celuilalt, de a te întreba ce aș face eu în locul lui?