Se apropie Bacul: Amintiri din recreații. Carte, muzică, film și fotografie despre școală

Carte: Lucian Vasilescu, printre vestigiile copilăriei de altădată

Cărțile despre care voiam să scriu le credeam zăcând jerpelite prin biblioteci, în ediții vechi de 30 și mai bine de ani, necitite de nimeni. Când colo, surpriză: „Elevul Dima dintr-a șaptea”, de Mihail Drumeș (1901-1982) a fost reeditată de Editura ART, în 2011 (prima ediție a apărut în 1946); „Cișmigiu & Comp.”, de Grigore Băjenaru (1907-1986) a fost reeditată de Editura Agora, în 2014 (prima ediție a apărut în 1942), iar „Corigent la limba română”, de Ion Minulescu (1881-1944), a apărut în 2013, la Editura Cartex (prima ediție datează din 1929).
Sunt trei cărți clasice despre vise și visători, despre dragoste, cutezanță, inocență, solidaritate, idealuri, nesăbuință, prietenie, candoare, emoții, despre tineri aflați la nebun de frumoasa vârstă a adolescenței.
Romanele pot fi citite cu plăcere la vremea potrivită, adică la vârsta personajelor, dar și (mult) mai târziu, ca exercițiu necesar și folositor de arheologie interioară.

Muzică: Katy Marinescu rememorează elementele Tabelului lui Mendeleev

„Some Study That I Used to Know” (Gotye Parody) – Parodie după melodia celor de la Gotye (feat. Kimbra) „Somebody That I Used To Know”. De fapt, ce ne învață școala? Priviți mai jos clipul și ascultați melodia ca să aflați: https://www.youtube.com/watch?v=VxkHM4DUDKM .

Film: Monica Stoica, sfaturi pentru amorezi la 15 și…50 de ani

„Rushmore” (1998) Regia: Wes Anderson. Cu: Jason Schwartzman, Bill Murray Coming-of-age „in reverse” pe soundtrack cu derbedeii din British Invasion

Max Fischer e jocheul de 15 ani din Academia Rushmore, genul de puber cu ADHD care pune piuneze pe scaunul profesoarei de la catedră. Are note proaste la școală, însă face o groază de chestii extracurriculare, ca un Speedy Gonzales cu sprâncene groase & ochelari cu rame negre de corn & vestonul-uniformă cu dungi colorate, tipic colegiilor britanice: regizează piese de teatru, editează revista școlii, e șefu” elevilor la cluburile de scrimă, de apicultură, karate, franceză. Max se va împrieteni cu un ștab de 50 de ani. Hermann Blume e un mare mahăr, cinic, în plină „middle-life crisis”. Bea whisky cu gheață în boxerii hawaieni, în șezlong, lângă piscină, în timp ce o vede pe nevastă-sa cum face ochii dulci unor tipi. Blume plonjează în piscină și soundtrack-ul pe secvența subacvatică din bazin se petrece pe melodia „Nothin” in the World Can Stop Me Worryin” ‘bout the Girl” de la The Kinks. Mogulul Max e în poziție fetală în piscină, ca un nene care își dorește să apese „pause” pe telecomanda ce controlează timpu” vieții. Max, puștiul „over-achiever” e grangur-wannabe. Beleaua e că el și Blume (jucat de Bill Murray, cu meclă saturniană & burtică de bărbat scăpătat, ce trăiește în huzur) se vor amoreza de o tanti profă de română de la liceul Rushmore, Rosemary Cross, matură emotional, cu glas de mămică înțeleaptă care trebuie să-și potolească odorii, pe Max & Hermann.

Filmul e un coming-of-age „in reverse”: Închipuiți-vă, un băiețandru de 15 ani are un crush pentru o dăscăliță sexy. Ăștia doi, adolescentul de 15 și masculul în toată firea, de 50, își vor face șicane ca să căștige inimoara doamnei de inimă neagră (căci dânsa era văduvă), pe soundtrack ales la țanc de regizorul Wes Andreson: numa” trupe britanice, din gașca de golani neastâmpărați & ludici, unde intră zăpăciții carismatici, de la Beatleși la Stoneși. Desigur, e The British Invasion, fenomenul muzical. Hermann și Max vor să-i intre în grații profesoarei și se sabotează unul pe celălalt. Ca într-o luptă de cocoși. Pe fundal, animăluțele rebele & tinere din U.K. cântă pop & rock.

Trailer, aici: https://goo.gl/Hs9Px4

Fotografie: Letiția Provian, Unde sunt recreațiile de altădată? Robert Doisneau, „L”harmonica/ Muzicuța”, fotografie, circa 1940

Unul din părinții fotojurnalismului alături de Henri Cartier-Bresson, fotograful francez Robert Doisneau (14 aprilie 1912- 1 aprilie 1994), observator fin al realității din jurul său, cunoscut pentru instantanee din viața oamenilor obișnuiți, are și un ciclu de imagini în care surprinde universul copiilor. „Miracolele vieții de zi cu zi sunt atât de tulburătoare; niciun regizor de film nu poate programa neprevăzutul pe care îl găsești pe stradă”, vorbea Doisneau despre crezul lui.
Azi au tablete și iPhone-uri sau telefoane mobile cu nume de galaxii, ieri aveau tăblițe de lut și cretă, serviete de piele sau cărțulii legate în curele. Azi umblă îmbrăcați în trening, jeanși, poartă teniși, converși și șepci trase pe o parte sau cu cozorocul la spate, ieri purtau pantaloni scurți de stofă, șosete trei sferturi și bocanci. Și azi și ieri aceiași ștrengari. Copiii.

„L”harmonica/ Muzicuța” este un memento, ea surprinde prin prospețime, fluiditate și universalism. Undeva în Franța anilor 40, copiii umpleau o sală de clasă cu râsete, glume, se strigau pe nume. Suntem în timpul pauzei între ore, poate abia s-a sunat de recreație. În prim plan, doi băieți cam de 10-12 ani. Unul, cel blond, proaspăt tuns tocmai și-a scos un obiect misterios din servietă. Colegul său din spate, mai cumințel, mai timiduț, se apleacă peste bancă să privească ce îi arată camaradul său de joacă, de școală, teste, șotii și împunsături. E o muzicuță. Poate că blondul, proprietarul obiectului strălucitor a cântat la ea și restul clasei a început să se foiască. Vestea a circulat mai departe. Deja toată școala, fie ea de băieți sau mixtă a aflat. Obiectul nu este al unui băiețel, este al Copilului. Fotografia imortalizează bucuria, curiozitatea, speranța, comuniunea. Un coleg din ultima bancă de pe același rând a detectat despre ce e vorba. Viciul nu este încă vizibil, spiritul este nealterat. Copilul e scăldat în bucurie, nu și-a lepădat lumina și candoarea.