Sinodul Panortodox: jocuri de culise și influență la cea mai importantă întrunire a Bisericilor Ortodoxe

Constatam în câteva articole anterioare penibila atomizare la care a ajuns ortodoxia. Comparația cu catolicismul este puerilă și neproductivă, cu toate acestea există acest reflex în discursul public, chiar în cel cu pretenții. Istoria de după Marea Schismă (1054) a celor două confesiuni creștine majore este net diferită. Ceea ce poate fi observat astăzi este un catolicism ferm reunit în jurul Vaticanului, în care Papa joacă un rol conducător determinant. Ortodoxia a funcționat, structural vorbind, pe o altă formulă, Bisericile tradiționale înmulțindu-se din ce în ce, astfel încât astăzi ar exista teoretic un număr de paisprezece Biserici Ortodoxe autocefale. De bune decenii, începând cu anii ”60, se tot fac eforturi concrete ca aceste Biserici să se reunească pentru a se pune de acord asupra unor chestiuni comune de acută însemnătate. Acest fapt firesc – niciodată deplin realizat în rândul ortodocșilor, de-a lungul a sute de ani! – trebuia să se petreacă zilele acestea în Creta…

Din păcate, chiar dacă în urma unor îndelungi negocieri asupra unor teme, în număr de șase, și a unor subpuncte, cu care se puseseră de acord ultima oară la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy-Geneva (21-28 ianuarie 2016), din cele paisprezece Biserici nu au mai venit în Creta decât zece.

De aici înainte urmează analize, acuze, iluzii, dezamăgiri ori chiar manipulări mai mult sau mai puțin vizibile. Nu altfel, se observă, s-a petrecut în ultimele luni cu diferite facțiuni chiar în interiorul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), prin luări de poziție în răspăr cu deciziile Sf. Sinod al BOR – anume de a participa la Sinodul Panortodox (19-26 iunie 2016)…

Există multiple abordări și perspective asupra a ceea ce se petrece astăzi în Creta. Putem identifica, în mare, doi vectori principali: cel canonic și, la polul opus, cel geopolitic, dar istoria (Bisericii) demonstrează cât de legați au fost acești doi vectori în diplomație, și laică, și eclezială! Din păcate, se poate observa cu ochiul liber, Biserica Ortodoxă, în ansamblu, nu s-a despărțit de reflexele penibile ale cârdășiei cu autoritatea politică din varii motive, unele absolut naturale: oricare ar fi țările la care facem referire, dependența de puterea politică a rămas puternică, de cele mai multe ori determinantă. Până și Constantinopolul, unde supraviețuiește, nu fără eforturi, Patriarhul Ecumenic, este la mâna bunăvoinței oficialilor Turciei.

Puternic ancorată încă în jocurile geopolitice ale Moscovei, Biserica Ortodoxă Rusă a sabotat masiv Sinodul Panortodox din iunie 2016. De aici, o seamă de acțiuni directe ori prin interpuși. Majoritatea analizelor lucide au constatat jocul multiplu al Moscovei. Inițial s-a declarat – aparent – de acord cu cele hotărâte, dar și-a folosit sateliții (Georgia, Bulgaria, Antiohia) pentru a sabota Sinodul Panortodox. Oarece jocuri au fost făcute, străveziu, și în România, și în Grecia etc., din fericire, fără succes. Biserica Georgiei este condusă de ierarhi cu vechi ancore moscovite, despre bulgari nici nu mai este cazul să vorbim. Un caz aparent ciudat este cel al Patriarhiei Antiohiei, care a invocat pretexte cu totul ieftine pentru a eluda la rândul său istorica întâlnire din Creta. Cei care cunosc dedesubturile afacerii nu pot fi însă păcăliți: Patriarhia Antiohiei este la rândul său un satelit al rușilor și nu de azi de ieri, ci de aproape un secol…
Tactica a fost „clasică”: sateliții au invocat câteva pretexte de ordin canonic (de care și-au amintit abia pe ultima sută de metri, cu doar câteva săptămâni înaintea Sinodului), amenințând că nu vor mai participa în lipsa unor negocieri suplimentare, iar tătucul, Patriahul Chiril de la Moscova, le-a venit în ajutor retrăgându-se din solidaritate cu cei năpăstuiți. Aparent, Patriarhia Moscovei și-a făcut o ieșire onorabilă. În realitate, acești politruci previzibil și puternic ancorați în politica din ce în ce mai agresivă a lui Putin fac același joc de distanțare de Constantinopol și de Patriarhul Ecumenic – socotit primus inter pares (primul între egali) față de ceilalți întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe – practicat în Rusia de secole. Astăzi, pretenția și iluzia Moscovei de a deveni o a treia Romă pentru toată suflarea ortodoxă și de a prelua așadar rolul Patriarhiei de la Constantinopol (aflată ea însăși într-o situație jenantă ca „putere” terestră) este împletită cu geopolitica putinistă. ,

Problema este că numărul de credincioși invocat de ruși ca instrument de autoritate, adică peste jumătate din numărul total al ortodocșilor din întreaga lume, este un fals ușor demontabil. Cei mai mulți ortodocși revendicați de Patriarhia Moscovei aparțin (fostelor) colonii, precum Ucraina, Basarabia etc. Nu mai vorbim de numărul îngrijorător de mare de atei și agnostici (peste 50%) din interiorul Rusiei de astăzi. Așadar invocarea numărului de credincioși este o minciună grosolană – precum atâtea altele – practicate de imperialismul rusesc updatat.

Iluziile că se va trece peste toate asperitățile și neclaritățile – inclusiv cele canonice, unele, reale! – nu au fost depășite decât de dezamăgirea că ierarhii Bisericilor care lipsesc de la Sinodul Panortodox nu au simțul sacrificiului. Încă nu se știe dacă sârbii, pe punctul de a lipsi la rândul lor, au ajuns în Creta împinși din spate fie de propriile autorități politice, fie de Moscova (care are nevoie în continuare de cai troieni), fie de ambele entități politice, ori pur și simplu au avut o istorică tresărire duhovnicească. Aceasta va reieși în funcție și de atitudinea sârbilor, până la final: deocamdată, la ora scrierii și apariției acestor rânduri, Sinodul Panortodox din Creta este în plină desfășurare, de aceea, voi reveni peste o săptămână.

În fond, toate Bisericile care au ridicat probleme de ordin canonic puteau să participe, chiar și fără să semneze actele finale ale Sinodului din Creta! De ce nu s-a întâmplat asta? Pentru ca în pasul următor Patriarhia Moscovei să preia inițiativa unui alt Sinod Panortodox, desfășurat pe propriul teritoriu canonic, consideră unii analiști. Ceea ce ar însemna o și mai adâncă falie între ortodocși…
În realitate, așa cum a arătat în repetate rânduri Patriarhia Română, inclusiv în discursul PF Daniel de la deschiderea întâlnirii cretane: „Sinodul nu trebuie să formuleze noi dogme sau sfinte canoane noi, ci trebuie să aibă o semnificație pastorală și misionară actuală, pentru a mărturisi iubirea lui Hristos pentru Biserica Sa și pentru întreaga umanitate”.

Cu alte cuvinte – o altă propunere românească – aceste întâlniri ar trebui să devină absolut firești, să aibă o anume periodicitate (cinci, șapte ani etc.) pentru a răspunde noilor paradigme ale istoriei. Căci sunt prea multe provocări ale lumii contemporane care necesită un răspuns din partea tuturor ortodocșilor, indiferent de țările din care aceștia provin.

Chiar împotriva jocului geopolitic care-i instrumentează, conducătorii Bisericilor Ortodoxe puteau face un act de mărturisire arătându-se demni urmași ai lui Hristos. Chiar dacă unii nu ar fi semnat nici un document final, din motive canonice, puteau să slujească împreună, se puteau îmbrățișa – după atâtea secole de autism! – și, spre exemplu, aflați astfel în comuniune, ar fi putut să-și manifeste solidaritatea cu cei mai vii urmași contemporani ai lui Hristos, creștinii care sunt astăzi continuu martirizați în Siria, Egipt etc.
Din păcate, realismul pneumatic nu face casă bună decât cu oamenii care au o minimă anvergură spirituală personală…