Ce am învățat când copilul meu a plecat înainte de a se naște? Tulburătoarea poveste a mamelor de îngeri, spusă de Bianca Brad

La urechi îi atârnă niște cercei rotunzi, albaștri, cu câte o rândunică neagră gravată pe ei, iar în jurul încheieturii are o brățară de care sunt prinse aceleași păsări micuțe, argintate. Pe bluza albă zboară zeci de rândunici, păsări mici, simbol al renașterii și speranței. Bianca Brad a reușit să își recapete speranța și să redevină persoana veselă care era înainte de ziua neagră din 2007, când a pierdut-o pe „rândunica ei”, Emma Nicole.

„Când s-au deschis ușile Bisericii, odată cu sicriașul mic și alb, tocmai adus de la aeroport, a intrat în Biserică și o rândunică… Au încercat să o dea afară, pentru a nu rămâne, ulterior închisă, dar nu a fost chip să o scoată de acolo… Pe tot parcursul slujbei, rândunica a zburat pe deasupra sicriașului și a cântat, ca să iasă apoi, odată cu sicriașul… Era mică, delicată și frumoasă precum fetița mea. Preotul a spus că nu i s-a mai intamplat așa ceva în toți cei 10 ani, de când e în acea parohie. Și a mai spus că, probabil e suflețelul fetiței mele, care se întorsese acasă. O fi, n-o fi așa… nu știu. De atunci tresar de câte ori văd o rândunică. Această pasăre a devenit simbolul fetiței mele dragi”, povestește Bianca Brad, pe site-ul ei, întâmplarea care a determinat-o să aleagă rândunica drept un simbol de suflet.

Era o zi obișnuită. Bianca Brad se afla într-o maternitate din Germania, unde aștepta să aducă pe lume cel de-al doilea copil. Acasă o aștepta un băiețel, iar în pântece purta o fetiță. Fetița pe care mama ei o aștepta cu nerăbdare acasă, ca pe o „Biencuță” mai mică. Era o zi obișnuită care avea să devină cea mai dureroasă zi din viața unei viitoare mame.

Bucuria și nerăbdarea Biancăi Brad au durat până în clipa în care medicul a intrat pe ușa salonului și i-a spus că inima fetiței ei s-a oprit. Fetița murise în pântecele mamei.

Totul s-a petrecut departe de casă, într-o țară străină, unde, după cum povestește chiar ea, mama este tratată cu foarte multă delicatețe, iar copilul cu foarte mult respect. Așa s-a întâmplat și în cazul ei. Alături i-au fost asistentele, medicii, moașele.

„În clipa în care am revenit în România, la câteva zile după aceea, m-am trezit într-o societate în care lumea habar nu avea cum să reacționeze și am fost extrem de singură. Inclusiv familia mea nu a știut… nu le port pică, pentru că am înțeles între timp că nu știau, pur și simplu. Evitau să aducă vorba despre ce s-a întâmplat sau cum mă simt, doar pentru că le era teamă să nu mă facă să sufăr”, își amintește Bianca.

Toate aceste lipsuri pe care le-a simțit acasă, venite din partea familiei și prietenilor au condus-o pe un drum întunecat. Bianca Brad a căzut în depresie. Și totuși, a fost o femeie puternică. Și-a dorit să înțeleagă ce se petrece cu ea și care erau, concret, nevoile ei, de unde veneau și unde duceau gândurile care-i năpădiseră mintea.

„Atunci a început din ce în ce mai tare să apară dorința de a face ceva pentru acele mame, să nu treacă prin ce treceam eu, prin acea singurătate cruntă și lipsă de informații”

„La vremea respectivă la noi nu exista niciun fel de informație, nu existau cărți, nu existau broșuri. Pe net nu existau informații. Am dat căutare toate cuvintele posibile legate de pierderea unei sarcini, de pierderea unui bebeluș. Am găsit un singur articol, care era o traducere a unui articol dintr-o revistă din Olanda și, în rest, absolut nimic. Mi-am comandat cărți din afară, în Germană, în Engleză, în limbile pe care le știam îndeajuns de bine încât să mă ajute să-mi înțeleg gândurile, să-mi înțeleg stările, să-mi înțeleg trecerile de la râs la plâns. În fine… e un amalgam de sentimente și de gânduri care, pur și simplu, te fac una cu pământul”, poveștește Bianca.

Erau cărți scrise de mame care trecuseră prin aceeași dramă ca și ea și ale căror experiențe puse pe foaia de hârtie au reușit să o aducă din nou pe Bianca Brad pe un drum cu lumină. Există acum o femeie care reușește să zâmbească atunci când vorbește despre fiica ei care nu mai e și ai cărei ochi se luminează ori de câte ori îi rostește numele Emmei.

„Asta m-a făcut să mă gândesc că dacă eu, căutând la noi, în limba română, n-am găsit niciun fel de informație, ce-or face alte mame, pentru că sigur nu sunt unică. Ce fac alte mame care nu au acces nici la internet, nu vorbesc limbi străine, nu au cum să-și comande cărți din afară? Și-atunci a început din ce în ce mai tare să apară dorința de a face ceva pentru acele mame, să nu treacă prin ce treceam eu, prin acea singurătate cruntă și lipsă de informații”, își amintește Bianca.

Experiența a făcut-o să-și dorească să scrie și ea o carte. O carte în română, care să fie accesibilă tuturor femeilor din țara noastră care trăiau ceea ce trăise ea și voiau să găsească echilibrul și calea către o viață normală. I-a fost greu să vorbească despre Emma în public. I-a fost greu să-și spună povestea, însă mult mai greu i-a fost să asculte poveștile femeilor care-și pierduseră copii în maternitățile din România.

„A durat vreo nouă luni până m-am hotărât să vorbesc în public despre asta. Chiar mă gândeam că am avut-o în pântece nouă luni, am pierdut-o și după nouă luni am vorbit despre ea în public. Pe urmă, tot primind mesaje și văzând ce se întâmplă la noi în maternități, m-a îngrozit. Asta, apropo de ce am spus la început că eu și Emma mea am fost tratate cu foarte mult respect și foarte multă delicatețe. Aici, din ce am citit, era înfiorător. Bebelușii aruncați la gunoi, mame cărora li se refuza să-și vadă bebelușul, bebeluși lăsați să moară în vreo cutie de carton sub patul mamei. Niște lucuri greu de conceput că se pot întâmpla și atitudini ale unor medici care nu făceau decât să înrăutățească situația”, spune Bianca Brad.

Era de ajuns o carte? Avea să ajungă acea carte acolo unde izvorau, de fapt, toate problemele și neajunsurile din sistemul bolnav în care femeile care-și pierdeau copiii ajungeau să se îmbolnăvească și mai tare din cauza nepăsării și lipsei de atenție care li se acorda? Bianca Brad și-a dat singură răspunsul și-a mers dincolo de niște simple pagini de hartie.

Așa a apărut Asociația E.M.M.A, în numele căreia Bianca Brad a păstrat memoria fiicei ei, dar în ale cărei litere a inclus și un mesaj care să le reprezinte pe toate mamele de îngeri, așa cum le numește Bianca pe femeile care își pierd copiii.

„EMMA este o abreviere de la `Eternul Miracol, Materna Alinare”. Nu am vrut să fie numele ei personal, numele fetiței mele, am vrut să fie ceva în care să se regăsească toată lumea”, explică Bianca Brad.

A lucrat câteva luni bune, zi și noapte, pentru a crea site-ul www.organizatiaemma.ro, principalul sprijin pe care E.M.M.A îl dă mamelor care-și pierd copiii, oferindu-le toate informațiile de care au nevoie în acele momente. De asemenea, familiile și prietenii femeilor, dar și medicii pot învăța de acolo ce să spună și ce să nu spună unei femei al cărei copil nu mai este.

„Există niște clișee care se spun: `Lasă că ești tânără, mai faci altul” sau „Poate că-i mai bine așa”. Poate că e mai bine așa, dar asta ajungi să spui tu, cea care ai pierdut copilul, după niște ani. Dacă vine cineva și îți spune în momentul ăla `Poate că-i mai bine așa”, îți vine să-l strângi de gât. Eu știu pentru că mie mi s-a întâmplat. Acum râd, dar este foarte important ca lumea să știe ce să spună și ce să nu spună unor părinți care pierd un copil”, explică Bianca Brad.
Și cine te poate înțelege mai bine pe tine, mama care a rămas fără copil, dacă nu o femeie care a trecut prin aceeași experiență?! Pe forumul de pe site-ul organizației mamele care-au pierdut un înger pot discuta. „Acolo se vorbește aceeași limbă”, după cum spune chiar Bianca Brad, care-și amintește că femeile au legat prin intermediul forumului prietenii frumoase.

De asemenea, grupurile de suport, organizate lunar în București, sunt o altă sursă de putere pentru mamele de îngeri. Puterea vine din aceleași cuvinte spuse în cunoștință de cauză, din poveștile împărtășite între persoane care, prin prisma experienței, se pot înțelege unele pe altele.

„A-ți aminti poate fi dureros, a uita este imposibil”

Din 2008, în fiecare an, E.M.M.A organizează cele mai mari evenimente de comemorare din lume. Mii de baloane sunt lansate în zeci de orașe simultan, în amintirea copiilor care nu mai sunt. Amploarea cea mai mare a acestui eveniment a fost în 2011, când au participat 22 de orașe și-au fost înălțate simultan mii de baloane.

„A fost foarte frumos. E un sentiment… Știu că din afară poate suna ciudat că e un sentiment minunat când este ceva atât de trist, dar, e totuși frumos. Noi avem o vorbă: `A-ți aminti poate fi dureros, a uita este imposibil”. Așa este. După niște ani, când începi să te obișnuiești cu durerea, n-ai cum să uiți. Este imposibil să uiți. Este anormal să uiți, dar durerea nu mai este așa ascuțită. Nu ai cum pentru că în permanență faci comparații, în permanență vezi o familie care arată așa cum ar fi arătat familia ta, vezi copii cu care îl compari și te gândești cum ar fi arătat, vezi hăinuțe, vezi jucării, auzi numele… Dar trăiești, este parte din tine, pur și simplu”, explică Bianca Brad.

Pentru părinții de îngeri cel mai important pas este acela în care fac pace cu ceea ce s-a întâmplat și aleg să trăiască frumos în memoria copilului lor. „Până la urmă, copilul trăiește prin tine. Și atunci, cred că trebuie să trăiești frumos ca să fii o mamă sau să fii un tată bun”, spune Bianca.

„Când cineva drag devine o amintire, acea amintire devine o comoară”

Cea mai mare reușită a asociației, după cum îl numește chiar Bianca Brad, este kit-ul de amintiri E.M.M.A, o cutiuță de carton, cu un mesaj sugestiv pe ea – „Când cineva drag devine o amintire, acea amintire devine o comoară” – care le este oferită, încă din maternitate, mamelor. Mame care nu au ce să strângă în brațe, mame care își pot vedea copilul o singură dată, dacă au curajul să o facă.

Kit-ul de amintiri a fost construit de Bianca și este inspirat tot din experiența personală.

„Eram în maternitate acolo, în Germania și, la vremea aia, eu nu am primit nimic să țin în brațe. Sentimentul pe care îl ai când îți moare bebelușul, mai ales înainte de a se naște este că vrei să-ți smulgi brațele. Deci, pur și simplu îți vine să-ți înfigi mâinile în ele și să ți le smulgi pentru că vrei să-ți strângi copilul în brațe și nu ai ce. Nu este acolo. Este o durere fizică și apare atunci, în spital și când ajungi acasă și intri în casă cu brațele goale. Eu nu am avut un ursuleț de pluș și mi-am strâns în brațe geanta și când am intrat în casă la fel. Sunt niște trăiri care rămân acolo și am vrut ca alte mame să nu treacă prin asta.”, își amintește Bianca.

Așa a ajuns ursulețul de pluș să vină alături de cutia cu amintiri. Are dimensiunea unui bebeluș și, atât cât se poate, este dăruit mamelor ca să umple brațele lor goale.

Mamele mai primesc două certificate simbolice pentru „micii luptători”, unde pot scrie numele copiilor lor, lucru care nu este consemnat în certificatul de deces. De asemenea, amprentele bebelușului vor rămâne ca amintire părinților pe o bucățică de carton, dar și într-un kit de ipsos, pentru că „nicio talpă nu este atât de mică încât să nu lase nicio urmă pe lumea asta”.

Bianca Brad nu a primit niciun kit, dar își amintește că lipsa acestor obiecte pe care ea le oferă acum a fost atenuată de faptul că ea a avut șansa să-și țină în brațe fetița.

„Am fost pusă într-un salon separat, ceea ce aici nu prea se întâmplă. Din câte știu, din ce am citit, femeile sunt puse cu mame care abia au născut sau care urmează să nască, ceea ce este îngrozitor. Și partea cea mai bună, de departe cea mai bună a fost că, din clipa în care am aflat, până seara, când am intrat în operație au venit la mine asistentă, moașă, psihologul, medicul, au venit, au vorbit cu mine și au încercat să mă facă să accept să îmi văd fetița ca să îmi iau „La revedere” de la ea, pentru că era singura ocazie, era unica. La început am spus că nu și este o reacție tipică, pentru că este șocul atât de mare, este groaza atât de mare. Și am spus că dacă mi-o aduce, eu mor pe loc, înnebunesc. Îmi era frică și nu mai spun durerea… Ești într-o transă. Și, cu toate astea, după foarte multe ore, cu foarte multă răbdare și cu foarte mult tact, am acceptat. Emma nu a fost adusă într-o pungă de plastic sau într-o cutie de pantofi, cum se face în România, ci a fost înfășată și pusă într-un coșuleț de paie”, povestește Bianca.

A avut acest curaj, curajul să-și privească fetița care parcă dormea. Așa și-o amintește. A făcut poze cu ea, a avut-o acolo în brațele ei, i-a cântat și-a mângâiat-o. A trecut peste vocile din mintea ei care-i spuneau „Cum să faci așa ceva? Este îngrozitor să faci poze. Tu nu vezi că nu trăiește?”. Nu regretă.

Pozele acelea sunt singurul lucru rămas concret. Mai sunt amintirile și amprentele tălpilor Emmei care i-au fost date de la maternitate. Amprente ale căror poză stă pe panoul din spatele Biancăi și spre care se întoarce, le privește și le atinge ușor cu vârfurile degetelor. Emma Nicole nu a trăit, dar a lăsat o urmă în sufletul mamei ei. Mama ei le ajută acum pe alte femei să ajungă să zâmbească atunci când vorbesc despre copiii lor care nu mai sunt.

Emma Nicole, rândunica Biancăi Brad, ne învață că, într-adevăr, „nicio talpă nu este atât de mică încât să nu lase nicio urmă pe lumea asta”.