Ponta, naționalistul de conjunctură

Sigur că Victor Ponta caută, cu disperare, de ceva timp, un redresor de imagine politică. Orice posibilitate de a se reîncărca – determinat fiind în demersul său actual de rezultatul unor sondaje care îl fac să reescaladeze competiția cu Liviu Dragnea – e luată în calcul.

Este evident că, dincolo de zâmbete complezente și asigurări că totul e perfect, jocul de-a șoarecele și pisica, dintre cei doi, a ajuns la nivelul următor – „care pe care”.

Dar, oricât de greu digeră actuala situație, Ponta nu este într-atât de lipsit de reflex politic, încât să declanșeze, astăzi, un conflict deschis cu Dragnea. Atât scorul obținut la locale, cât și poziția bună pe care o ocupă partidul în ultimele sondaje, generează o protecție eficientă pentru actualul lider.

Targetul fostului premier este acela de a-și menținerea în stare de funcționare miliția personală din partid, spre a beneficia, într-o viitoare majoritate parlamentară, de loialitatea acestuia, care să-l împingă iar – de această dată, peste capul lui Dragnea -, către fotoliul de premier. Și cum altfel să-ți fidelizezi oamenii, decât încercând să-i impui pe noile liste parlamentare.

Doar că nici Dragnea nu e omul fără instincte, ceea ce face ca PSD să nu poată fi, lesne, transformat, în câmp strategic de „amicul” Ponta.

Pe acest fond a apărut ideea „România Unită”. Văzându-l cenușiu și supărat, Diaconu l-a invitat pe fostul premier în partidul său, promițându-i președinția. Ponta a simțit că tergiversarea unui răspuns categoric ar putea genera emoție în PSD, mișcări de trupe, din Kiseleff, spre PRU – ceea ce s-a și întâmplat -, presiune asupra lui Liviu Dragnea.

În consecință, fostul lider social-democrat e convins că, ținând caldă prosteala cu „PRU, noul partid al lui Ponta”, formațiunea lui Diaconu se va „expanda”, vorba lui Dragnea, oferindu-i posibilitatea să observe pe cine poate conta, să negocieze cu partidul, să-și regrupeze acolo, parte din propria echipă, să o susțină, devenind, iată, foarte vocal pe temă, să ofere, în ultimă instanță, o alternativă electoratului naționalist, rămas „fără păstor” de la moartea lui Vadim, dar și celui dezamăgit de deruta Europei. Încă în expectativă, Ponta mizează pe faptul că valul naționalist pe care s-a urcat politica europeană, în ultima perioadă, dintr-o serie de motive, poate cuprinde și România.

A estimat și declarat deja că PRU ar putea obține la generale undeva la 10 procente, făcând o ofertă în alb Kiseleff-ului, „pentru formarea majorității”. Dacă, într-adevăr, rezultatul ar fi fost unul bun – naționalismul românesc regrupându-se în jurul partidului România Unită, „garantat Ponta” -, iar Dragnea ar fi căzut în capcana fostului premier, după alegeri, acela ar fi fost sfârșitul său și renașterea lui Ponta.

Iar dacă rezultatul ar fi fost unul bun, iar Dragnea ar fi refuzat, totuși, alianța, Victor Ponta ar fi urmat să preia PRU de la Diaconu, pentru a încerca să exploateze, cât ar fi fost el în stare, filonul naționalist.

Anunțul lui Dragnea, direct și fără echivoc, că PSD refuză orice colaborare cu PRU, i-a tăiat filmul eroului nostru naționalist, stricându-i cacealmaua.

Întrebarea care se pune acum este dacă Victor Ponta, odată lăsat în ofsaid, își va continua jocul la două capete sau va asuma, bărbătește poziția de lider al naționalismului românesc – plecând din PSD -, cu toate riscurile pe care le presupune o atare repoziționare?

Personal, cred că n-o va face, chiar dacă asta încearcă să ne transmită pe toate canalele. Este un tip arogant, plin de el, dar foarte fricos și alunecos. Ar putea juca, cel mult, rolul celui care va îmbălsăma, definitiv, naționalismul românesc.

În schimb, o formațiune ca PRU va deveni, cu adevărat, o problemă pentru România, abia atunci când marele Est va năimi omul potrivit pentru a-l unge președintele ei.