Milan Kundera e un scriitor ceh care s-a exilat în Franța în 1975. Cu muuult înainte să cadă (sau să se ridice?) Cortina de Fier. El e autorul romanului „Insuportabila ușurătate a ființei” („În apusul disoluției, totul e luminat de aura nostalgiei, până și ghilotina”). E un intelectual din specia (rarismă pe la noi) a dizidenților regimului comunist.
Fraza mi s-a părut atunci, mi se mai pare și acum, mai ales acum, foarte prețioasă, venind din partea unui om ca Milan Kundera. Am dat peste ea într-o culegere de articole, publicate prin 2009, traduse de Vlad Russo, la Humanitas, sub titlul „O întâlnire”. Mi-am notat-o conștiincios, în subsolul unui text în care mâzgălisem niște idei despre grotescul corectitudinii politice („political correctness”). Am mișcat hârtia aceea de mai multe ori, ca să mai adaug câte ceva (ultima oară, povestea cu history și herstory).
Printre ciorne, fraza lui Kundera răsare ca gâtul lebedei dintr-o apă tulbure: „Ah, știu, astăzi, când balul e condus de uniformizatorii Europei, în loc de patriot ar trebui spus (cu dispreț) naționalist„.