Femeile din cea mai dură unitate a armatei SUA: „Suntem la fel de încăpățânate ca bărbații. Poate chiar mai mult”

„Puternice și independente”, râde puerto-ricana Diomarys Beck, sergent în Corpul Pușcașilor Marini, când o întrebi cum sunt femeile care luptă și lucrează zi de zi în cea mai dură unitate a Armatei SUA. Patru tinere femei în uniformă de camuflaj și bocanci militari stau pe o canapea și conversează ca fetele, râzând, despre shopping și despre amintirile pe care le-au strâns de prin toate colțurile lumii unde au ajuns – una are o cutie de cafea specială din Afganistan, alta se laudă cu un leu din sticlă din Kenya, alta cu un kimono din Japonia, alta are ceva din Australia. Acum, își vor cumpăra vreun mărunțiș și din România. Sergentul Diomarys, sergentul Omeeka, caporalul Jessie și căpitanul lor, Amanda, și-au luat o pauză de la antrenamentele desfășurate la Babadag, în cadrul exercițiului internațional Platinum Lynx 16.5, organizat de Comandamentul Pușcașilor Marini din Europa, în cadrul Black Sea Rotational Force.

Cu părul strâns în coc și lipit regulamentar de cap, machiate atent dar fără să sară în ochi, în spatele acestei feminități se simt ascunse niște animale de pradă atletice, cu mult mai puternice decât lasă să se ghicească dimensiunile, care te-ar pune la pământ într-o clipă. Fiecare dintre cele patru tinere sunt pușcași marini specializați în arte marțiale, în luptă corp la corp cu arme neletale, în percheziții sau în asigurarea securității personale. Se antrenează și merg în misiuni cot la cot cu bărbații din Infanteria Marină a SUA, trecând aceleași teste dure pentru care pușcașii marini sunt recunoscuți și care, din 2016, tocmai au devenit și mai grele.

Foto (de la stânga la dreapta): căpitan Amanda Brown, sergent Omeeka Amsterdam, caporal Jesse Stoldt și sergent Diomarys Beck.

„Nu am întâlnit femei din Armata Română (la exercițiul de la Babadag – n.r.), dar ne-am antrenat la arte marțiale cu militarii români și a fost foarte bine. Par foarte deschiși și bine antrenați și ne-au dat niște idei foarte bune despre cum să ne îmbunătățim cunoștințele”, povestește căpitanul Amanda Brown. Nu par surprinse că armata SUA are o unitate specială formată doar din femei pușcaș marin, în timp ce în trupele trimise la exercițiul de la Babadag de alte 7 state, inclusiv de România, nu s-a găsit nicio femeie care să participe la manevre și lupte. „Ne-am gândit că doar ei (bărbații – n.r.) au fost grupul selectat să participe la acest exercițiu”, zâmbește diplomatic sergentul Diomarys Beck.

Căpitanul Amanda Brown și fetele din subordinea ei, Diomarys Beck, Omeeka Amsterdam și Jessie Stoldt, fac parte dintr-o subunitate specială a Unității Expediționare de Pușcași Marini 22, denumită FET (Female Engagement Team), adică pe românește „Echipa tactică feminină de angajare”. Armata SUA folosește mai multe astfel de unități în teatrele de operații unde religia sau cultura impune restricții femeilor de acolo să interacționeze cu bărbații. Fie că e vorba de Afganistan sau Irak, fie de țări africane, aceste femei pușcaș marin comunică și interacționează cu femeile localnice sau chiar cu cele din armatele locale, pentru a le respecta sensibilitățile impuse de tradiții.

„Am fost în Afganistan ca parte a FET, am mers să umplem acea breșă culturală. Face o diferență imensă, pentru că sunt diferențe culturale și religioase. Noi vrem să le respectăm pe femei și religia lor și încercăm să ridicăm o punte între noi. Contează mult să ai echipe de femei pușcaș marin acolo, pentru a putea să intri în contact cu femeile. Altfel, nu am fi reușit asta. Securitatea misiunii este mereu importantă și când ieșim în misiune, pușcașii marini o asigură, iar femeile merg să interacționeze cu femeile, pentru a le respecta cultura și religia. Înainte, pușcașii marini încercau să respecte aceste diferențe și stăteau la distanță. Noi umplem acest gol”, explică pentru gândul sergentul Diomarys Beck.

În rest, când nu sunt trimise în teatrele de operații, fetele au joburi de zi cu zi în care sunt specializate: căpitanul Brown e în structura de comandă a Unității Expediționare de Pușcași Marini 22 (a fost la Al Asad în Irak, în Okinawa în Japonia, precum și pe două nave ale Marinei SUA), sergentul Amsterdam se ocupă de relația cu civilii la unitate (a fost în Okinawa, Japonia, în Coreea, precum și într-un tur cu MARSOC – forțele speciale ale pușcașilor marini), sergentul Beck este subofițer de comunicații (a fost în Afganistan, în Djibouti, în Kenya), iar caporalul Stoldt este în Poliția Militară și fiind cea mai tânără dintre toate, nu a ajuns încă în teatre de operații.

„Pușcașele marine”din lumea bărbaților. „Mereu am tras să fiu cea mai bună. Totul e să le câștigi respectul”

E greu să nu le întrebi, chiar dacă poate le jignești un pic, cum fac față. Nu doar că armata e dură, dar pușcașii marini sunt și mai duri. Într-o lume închisă, populată în majoritate de bărbați, aceste femei trebuie să dovedească înzecit că merită și pot să fie acolo.

„Mă simt foarte sigură pe mine ca femeie în Armată, pentru că sunt antrenată la aceleași standarde, lucrăm cu toții împreună ca o echipă, deci nu contează dacă ești femeie sau bărbat, doar trebuie să poți să îți faci treaba, să fii bun în orice misiune primești de la Corpul Pușcașilor Marini. Nu e mare diferență că sunt fată, pentru că știu că îmi fac meseria și doar asta contează. Mereu am tras să fiu cea mai bună și când le arăți că poți să faci totul bine, le câștigi respectul tuturor, indiferent că sunt femei sau bărbați. Totul e să le câștigi respectul. Toate femeile cu care am lucrat în Armată sunt caractere puternice. Fiecare pușcaș marin pe care îl cunosc are acea motivație să fie cât mai bun poate și asta iubesc la echipa mea, este un grup extraordinar de femei care se provoacă mereu”, spune puerto-ricana Diomarys Beck, care a venit în SUA cu familia la 13 ani și a intrat în armată la 17 ani, când a terminat liceul.

O întreb pe sergentul Omeeka Amsterdam, cea mai experimentată dintre cele patru, care e în armată de 19 ani din cei 39 pe care îi are, dacă s-a simțit vreodată nelalocul ei în lumea dominată de bărbați a pușcașilor marini. Râde din toată inima.

„Nu, am avut parteneri de antrenament bărbați care mă împingeau mai departe, îmi spuneau hai, fă-o. Dacă aveam o zi proastă îmi spuneau – ar fi bine să ieși pe teren, știu că poți să o faci, fă-o. Pentru mine, asta nu e discriminare. Aș renunța mai repede dacă aș vrea eu, nu dacă cineva ar vrea să mă facă să renunț. Duritatea lor, rapiditatea lor pentru mine, chiar dacă era și o femeie care să zicem că alerga mai repede ca mine… Eu îmi ziceam – o să întrec acea persoană, era o provocare pentru mine. Pușcașii marini au o competitivitate care te face să vrei să fii mai bun decât celălalt. Vrei să fii mai bun și mereu ne împingem mai departe. Dacă cineva zice că trebuie să se antreneze la alergat, mergem împreună la alergat. Odată m-am dus la un bărbat, pentru că forța jumătății de sus a corpului meu nu era corectă, și i-am zis – cum fac asta? A stat cu mine, am vorbit și am învățat”, spune sergentul Amsterdam, care a emigrat în SUA din Guyana.

Căpitanul Amanda Brown, care a ajuns de la electrician militar de avioane să conducă Echipa feminină de angajare a pușcașilor marini, spune că mereu a fost înconjurată de bărbați, așa că nu i se pare ceva mult diferit în armată.

„Partea bună când ești la pușcași marini e că imediat ce absolvi cursul, ai deja o personalitate puternică. Unul dintre principalele obiective ale antrenamentelor este să se asigure că ești puternic și pe dinafară, și pe dinăuntru. Am fost mereu în jurul bărbaților, la școală, deci nu a fost diferit față de viața mea obișnuită. Sunt mai puține femei la pușcașii marini, dar suntem la fel de încăpățânate ca bărbații, poate chiar mai mult. Se creează niște legături puternice, ei au mers cu tine, cu toată greutatea în spate, au tras cu armele alături de tine și e ca o relație între frate și soră„, povestește căpitanul Brown.

Provocarea. Cum intri în Armată la 18 ani, când te plictisești la facultate

Fiecare dintre ele a intrat în Corpul Pușcașilor Marini la vârste la care alte fete au cu totul alte preocupări. La 17-18 ani, din liceu sau din facultate, trei dintre ele spun că au simțit nevoia unei provocări, unei schimbări drastice și că și-au dat seama că nu sunt făcute pentru studiul la facultate. Doar tânăra Diomarys spune că a ales Armata pentru că era visul ei de când era mică și se uita la orice film cu militari îi pica în mână.

Ce le-a apucat?

Pentru tânăra caporal Jessie Stoldt, născută în Toledo, Ohio, a fost testarea limitelor. „Eu eram în facultate și voiam ceva diferit, era cam plictisitor să stau la ore toată ziua. Voiam ceva care să mă scoată afară, să învăț despre culturi și tradiții noi, ceva care să mă îmbunătățească. Mi s-a părut că pușcașii marini au cele mai înalte standarde și mereu mi-a plăcut să îmi testez limitele, să mă împing mai departe și să mă provoc și am crezut că aici va fi provocarea cea mai mare”, spune tânăra polițistă militară.

Pentru „veterana” grupului, sergentul Omeeka Amsterdam, a fost ideea de familie, de loc unde poate să se simtă iar acasă, ca în Guyana.

„Eu am venit în SUA dintr-o altă țară și era atât de diferit în America, încât am vrut să mă întorc acasă. Apoi, la un centru de recrutare, a venit un ofițer să ne vorbească și mi-a dat inspirație. Tot ce ne-a spus, despre marșuri, antrenamente competitive, până la modul în care au grijă unii de alții… Mi-am zis că asta vreau să fac. Pentru mine, Corpul Pușcașilor Marini a fost casa mea. A fost ca o familie. Un lucru pe care ni l-au insuflat la instrucție a fost că atunci când ieșim pe câmpul de luptă, avem grijă de omul din dreapta și de cel din stânga noastră. Am iubit asta, m-a lovit în inimă. Dacă acești doi oameni depind de mine, dacă ne ținem de acest lucru cu toții, ne întoarcem toți acasă„, povestește cu sufletul la gură sergentul Amsterdam, care s-a dus mai întâi la facultate, înainte să se înroleze, dar acolo și-a dat seama că „nu e de mine”: „Voiam o provocare”.

Pentru Diomarys Beck, venită din Puerto Rico, au fost tradițiile și uniformele, lucruri care au fascinat-o de mică, chiar dacă nu avea pe nimeni în familie care să fi fost militar: „Am vrut să intru de când eram mică. Mă uitam la filme cu militari, voiam să fiu soldat, să port uniformă și să călătoresc prin lume. Când am terminat liceul, m-am dus la recrutare. Aveam 17 ani când am intrat în Armată. A fost mereu ceva ce mi-am dorit”.

Pentru căpitanul Amanda Brown, a fost momentul ei definitoriu, provocarea care și-a dorit să o șlefuiască ca om și pe care acum o compară cu un ritual al tinerilor băieți din triburile din Australia, acolo unde a și fost detașată mai demult, în trupele de sprijin pentru ajutoarele umanitare.

„M-am plictisit de școală, da (râde). Am absolvit liceul și am ales un drum în viață să merg la facultate. Și apoi, după câteva luni, nu mi s-a părut că mi se potrivește. Într-o noapte am făcut o plimbare lungă și am trecut pe lângă centrul de recrutare. Tatăl meu a fost pușcaș marin când eu eram mică, sora mea a fost în Armată puțin. Voiam o schimbare drastică, care să mă provoace. Când ești tânăr și înveți cine ești, cred că trebuie să ai un moment definitoriu, ca în Australia unde tinerii băieți, ca să devină bărbați, merg în sălbăticie ca să afle cine sunt. Pentru mine, asta au fost Pușcașii Marini. Am intrat într-o lume absolut nouă, unde nu știam pe nimeni și am învățat cine sunt și ce voiam„, povestește căpitanul Amanda Brown.

Pentru toate, cele mai grele nu sunt antrenamentele sau condițiile dure de muncă din Corpul Pușcașilor Marini, ci depărtarea de familii, atunci când sunt dislocate în teatrele de operații. Iar asta e ceva ce orice militar, indiferent că e bărbat sau femeie, o resimte.

„Detașarea în teatrul de operații e mereu dificilă, ești departe de familie, ceea ce cred că în afară de a-ți da viața, este sacrificiul suprem. Dar te gândești că motivul pentru care ești acolo e cel mai important. Mergem către pericol, știind că e acolo„, spune căpitanul Amanda Brown.

„Eu îmi las băiatul acasă. Din ce vorbesc cu camarazii mei, asta e cel mei greu, îți e dor de familia de acasă și asta nu e diferit pentru un bărbat sau femeie. Dar te uiți la cei din jurul tău și vezi că sunt acolo să te sprijine”, e de acord și sergentul Omeeka Amsterdam, care spune că în medie lipsește cam o lună pe an de lângă fiul ei, dar dacă e dislocată într-un teatru de operații, perioada de despărțire începe de la 6 luni și poate ajunge la un an, cu toate pregătirile și antrenamentele.

Dar familia cea mare a pușcașilor marini e mereu acolo, explică Amsterdam: „Ne facem farse unii altora, bărbați, femei, nu contează, ești în unitatea mea, ești fratele meu, ne vom lua de tine. În garnizoană sunt camere pentru fete și camere pentru băieți, dar dacă faci un grătar, suntem împreună. Eu ziceam că vreau să gătesc și imediat se punea de o petrecere, un grătar. E ca o familie”.

Acum, din România, sergentul Omeeka Amsterdam se va întoarce alături de pușcașii ei marini cu o nouă mică amintire, ruptă în fugă dintr-o țară în care a fost plecată în misiune: micii cu muștar, de care spune că s-a îndrăgostit, și iscusința de a-i explica unei școlărițe românce, care a întrebat-o inocentă cum se simte să fie singura femeie de culoare de pe stradă, că se simte mândră și puternică. Adică exact genul de obstacol cultural peste care echipele FET ale pușcașilor marini trebuie să treacă în teatrele de operații, doar că fără glonț pe țeavă.