Dacă ne referim la nivelul comunicării, felul în care răspundem prin cuvinte dezvăluie tiparul comportamental pe care îl avem. Din această perspectivă, există două tipologii:
– persoane proactive, care iau cu ușurință inițiativa. Folosesc de obicei propoziții scurte, clare și la obiect, vorbesc repede și se mișcă mult;
– persoanele reactive, aflate la polul opus, sunt cele care preferă să îi lase pe alții să acționeze sau așteaptă oricât pentru a veni un moment potrivit în care să acționeze. Folosesc propoziții incomplete, preferă să analizeze îndelung situațiile””, precizează psihoterapeutul Anca Kosina, de la clinica Provita, pentru Gândul.
Există câteva tipuri de manifestări în interacțiunea cu ceilalți, fiecare dintre noi având în acest sens o anumită „tentă dominantă”.
1. Autoritarul
Preferă să dea ordine mai mult decât să le execute. Ocupă adesea poziții de confruntare atunci când ceilalți îi contestă decizia. Poate alege soluții îndrăznețe, iar în caz de succes are tendința de a-și aroga meritele.
2. Popularul
Preferă compania celorlalți, legând ușor noi relații și prietenii. Adeseori devin lideri de grup, fiind apreciați de către ceilalți prin faptul că știu să se facă plăcuți. Ei pun un accent mai mare pe relații și prietenii, nu pe sarcini.
3. Competitorul
Preferă să mențină distanța față de ceilalți, luând rareori inițiativa de a-i contacta, chiar și pe cei dragi. Alege să lucreze independent, iar în relațiile cu colegii preferă respectul, nu prietenia și centrarea pe sarcină în locul centrării pe relații.
4. Înțelegătorul
Preferă să execute ceea ce i se spune fără a se împotrivi. De multe ori lasă de la sine, ceea ce îi poate face pe ceilalți să încerce să profite de „bunătatea” sa. Fiind o fire liniștită, ajunge rar în conflict deschis cu ceilalți.
Prin definiția noastră, avem nevoie de interacțiune socială, feedback și recunoaștere pentru ceea ce suntem. O persoană despre care putem afirma că este matură din punct de vedere emoțional nu are nevoie să vâneze toate aceste considerente, ci să le dobândească zilnic, prin modul ei de a fi, prin relațiile lor sau locul de muncă pe care îl are.
De asemenea, există anumite tipare comportamentale ale „nevoii de atenție””
1. Suferindul
Persoana care își exagerează starea de boala pe care o resimte în propriul corp sau își poate cauza boala sau poate căuta diferite modalități de a se îmbolnăvi, rezultatul fiind acela de a câștiga simpatia și atenția celorlalți folosindu-se de acest pretext.
2. Eliberatorul
Întâlnită în special în cazul familiilor, aceasta este persoana care îi salvează și îi eliberează pe ceilalți atunci când momentul este potrivit. Astfel, ea câștigă atenția celorlalți prin actele sale umanitare. Se va ruga pentru suferința, boala sau vulnerabilitatea oricărei persoane din jurul său.
3. Organizatorul
Aceasta este persoana care se ocupă de toate, cea care organizează totul, cea pe care te poți baza și de care poți depinde, cea la care oamenii se pot întoarce întotdeauna. Totuși, obiectivul acesteia nu este atât ajutorarea celorlalți, cât nevoia de a fi în centrul atenției.
”Pe de altă parte, un posibil răspuns la o presiune socială poate fi însușirea comportamentului conformist sau manipulativ. Motivele acestei achiziții sunt diverse: pentru a evita etichetările negative ale grupului, pentru a interioriza valorile grupului de apartenență, pentru a ne identifica cu calitățile ce le apreciem la cei din jur. Comportamentul conformist ne apără de conflicte și agresiuni, ne oferă confort psihic, posibilități de manevră. Supunerea distructivă suprimă însă individualitatea și distruge suportul pozitiv al personalității. La celălalt pol, indivizii care exercită influență și putere sunt adesea corupți de propria lor putere.
A fi simplu, a fi tu însuți, toate acestea au început să pară pentru unii oameni un handicap. Vitrina, odată ce devine scena vieții cuiva, îl îndepărtează pe acel om de el însuși, de adevăratele sale nevoi sau valori. În timp, din punct de vedere psihologic, pot apărea diferite angoase, o scădere a stimei de sine, pentru că undeva, în interiorul său, persoana știe că acea imagine nu o definește și are nevoie să se regăsească””, concluzionează psihoterapeutul.