De ce „inelegant” ar trebui să fie ales cuvântul anului în România

Cam unul din trei inși i-au reproșat președintelui slaba cunoaștere a limbii române, sugerându-i fie varii alternative, de genul „ne-elegant”, fie consultarea dicționarelor.

Îi liniștesc pe vajnicii paznici ai limbii române, pentru că „inelegant” apare în limba română încă din „Dicționaru limbii românești” ediția 1939, fără a mai socoti DEX-urile sau alte tipuri de dicționare.

Cuvintele anului sunt alese în lumea largă de specialiști dintre termenii cu cele mai mari creșteri în folosire și care de regulă definesc momente sau tendințe. De exemplu, anul acesta cei de la Dicționarul Oxford au ales expresia „post-truth”, iar cei de la dictionary.com au ales „xenofobia”. „Post-truth” îmi sună puțin orwellian, dar „face referire sau denotă circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin importante în modelarea opiniei publice decât apelul la emoție și la credințe personale”, conform definiției. Xenofobie veți fi știind ce înseamnă și veți fi deslușit rostul alegerii, pentru că teama față de străini a fost un laitmotiv al perioadei, folosit de politicieni, presă sau analiști.

Pe de altă parte, „inelegant” are un istoric interesant în politica românească: îl găsim folosit de Adrian Năstase în 1999 într-o replică la o propunerea fostului premier Radu Vasile privind încheierea unui aranjament preelectoral, în scopul izolării PDSR.

În același an, un deputat al Partidului România Mare aprecia în parlament că „în mod inelegant”, beneficiarii unei legi respinse ar fi putut obține salarii mai mari decît al președintelui țării.

Trei ani mai târziu, PNL rupea la propriu protocolul cu PDSR, iar Adrian Năstase califica gestul drept (ați ghicit!) „inelegant”.

Cum influența lui Adrian Năstase asupra lui Victor Ponta este binecunoscută, nu ne vom mira foarte tare de faptul că ultimul, în 2002 șef al Corpului de control al premierului folosea „inelegant” într-o dispută cu tinerii PD.

Năstase, un fan al termenului, după cum putem vedea, afirma despre PNL și PD că i s-a părut „inelegant că și-au depus ghiozdănașele la catedră și au plecat pe urmă să bea un pahar cu lapte”, într-o declarație în care cita și din Sun-Tze.

Termenul sare apoi în grăirea lui Ludovic Orban, președintele PNL București, care avea ceva de împărțit cu Traian Băsescu, ba apare și în discursul lui Crin Antonescu, vicepreședinte al PNL în 2008.

Periplul lui „inelegant” se încheie tot cu Adrian Năstase, care în 2010 îl apăra astfel pe Victor Ponta la momentul schimbării dintr-o comisie de statut, iar în 2011 îl caracteriza astfel pe judecătorul care se ocupa de dosarul „Trofeul Calității”.

După 2011 „inelegant” a părasit spațiul politico-public, iar cei cinci ani scurși pot scuza aparenta derută a userului de internet, mai obișnuit cu graiul haterilor (un cuvânt care lipsește din DEX) sau cu fraze ce conțin „deci” și „gen”.

Dar să-i recunoaștem lui „inelegant” meritele:se armonizează cumva cu incompetență, indiferență, incapacitate sau insecuritate.

Ține de o anume prețiozitate a exprimării și, într-o țară a exprimărilor directe, aduce o eufemistică acoperitoare și cumva elegantă, dar cu sclipici (asta e o metaforă).

Și în fond, pentru că există o anume eleganță a ineleganței, sună mult mai bine decât orwellianul post-truth sau intransigenta xenofobie.