„Hitler n-a furat puterea”

A făcut cele mai aberante titluri în presa internațională, când a fost publicat, în 23 ianuarie, doar pentru că a fost întrebat: „Sanctitate, revenind la problemele globale pe care tocmai le-ați menționat, Donald Trump este chiar acum învestit în funcția de președinte al Statelor Unite, și întreaga lume e tensionată din pricina asta. Ce părere aveți?”. Răspunsul Papei a fost exemplar: „No me gusta anticiparme a los acontecimientos. Veremos qué hace”. Iată-l cuvânt cu cuvânt: „Cred că trebuie să așteptăm și să vedem. Nu-mi place să anticipez evenimentele. Să vedem ce face. O să vedem cum acționează, ce face și apoi am să-mi cristalizez o opinie. Însă a ne teme sau a ne bucura înainte pentru ceva ce s-ar putea să se întâmple este, cred, destul de lipsit de înțelepciune. E ca și când profeții ar anunța calamități care nu se vor întâmpla. Vom vedea ce face și îl vom judeca în consecință. Lucrați mereu cu aspectele concrete. Creștinismul ori e concret, ori nu e creștinsim”.

M-am tot gândit în ultimele zile dacă omenirea nu cumva se întoarce în anii ’30, dacă au sau nu dreptate cei care îl compară pe Trump cu Hitler. Încă nu pot articula un răspuns, mi-e limpede însă că Trump poate fi comparat cu Hitler. Dar important e ce spune Papa.

Întrebarea: „Atât în Europa, cât și în America, urmărire crizei care nu se mai sfârșește, inegalitățile crescânde, absența unui leadership puternic netezesc calea grupurilor politice care reflectă starea de nemulțumire a cetățenilor. Unele dintre acestea – așa-numitele grupuri anti-sistem sau populiste – valorifică temerile legate de un viitor incert, pentru a construi un mesaj plin de xenofibie și ură față de străini. Cazul Trump este cel mai notoriu, dar există și altele, cum sunt Austria și Elveția. Vă îngrijorează această tendință?”.

Răspunsul Suveranului Pontif: „Asta e ceea ce se cheamă populism. Un termen echivoc, fiindcă în America Latină populismul are alt înțeles. În America Latină înseamnă că poporul, mișcările populare sunt protagoniștii. Se organizează singure. Când am început să aud despre populism în Europa, n-am știut ce să cred, până mi-am dat seama că acest cuvânt are alte semnificații. Crizele provoacă teamă, alarmează. Părerea mea e că exemplul cel mai evident de populism, în sensul european al cuvântului, e Germania anului 1933. După Hindenburg, după criza din 1930, Germania a fost distrusă, a trebuit să se ridice, să-și găsească identitatea, avea nevoie de un conducător, cineva capabil să s-o restabilească și exista un tânăr numit Adolf Hitler, care a spus: Eu pot, eu pot!. Și germanii au votat pentru Hitler. Hitler n-a furat puterea, poporul său a votat pentru el, apoi și-a distrus poporul. Ăsta e riscul. În vremuri de criză, ne lipsește judecata. Și atunci căutăm un salvator care să ne restituie identitatea, ne apărăm cu ziduri, cu sârmă ghimpată, cu orice, de alți oameni care ar putea să ne jefuiască de identitatea noastră. Iar ăsta e un lucru foarte serios. De aceea încerc mereu să spun: vorbiți între voi, vorbiți unul cu celălalt. Dar cazul Germaniei în 1933 e tipic – un popor care se scufundă în criză, care își caută identitatea, până când acest conducător carismatic apare și promite să le dea identitatea înapoi, însă le oferă o identitate distorsionată și știm cu toții ce s-a întâmplat. Unde nu există dialog… Pot fi frontierele controlate? Da, fiecare țară are dreptul de a-și controla frontierele, cine intră și cine iese, iar acele țări aflate în situație de risc -din pricina terorismului și a altor chestiuni de felul acesta – au chiar mai mult decât dreptul de a le controla, dar nici o țară nu are dreptul de a-și priva cetățenii de a vorbi cu vecinii lor”.