Interviu: Ce întreține mitul conform căruia „învățământul este sufocat de lucruri inutile”

Reporter: Programe prea încărcate, lucruri inutile. De ce nu scăpăm de vechituri, de balast?

Laura Capița: Textul programelor școlare are un caracter tehnic, însemnând o structură care necesita un tip specific de lectură, incluzând aici și termenii specifici în care sunt redactate. Acest text răspunde mai multor întrebări, dintre care, cele mai importante sunt DE CE, CE și CUM se studiază un domeniu de cunoaștere școlară. Dacă textul răspunde acestor întrebări, atunci este un text clar, dar mai ales aplicabil la clasă.

Pe de altă parte, trebuie să acceptăm că mitul programelor încărcate este întreținut de două aspecte care au legătură cu textul programelor: relația cu manualele și cu evaluarea, mai ales acea evaluare cu miză mare, legată de examene și certificări. Părinții, elevii și chiar profesorii citesc programa prin lentila examenelor. Obiectele de studiu incluse în evaluări de acest fel sunt atent monitorizate – cât din ceea ce se învață se și evaluează este o întrebare care apare frecvent. Și, la fel de frecvent De ce să învățăm ceea nu se cere la evaluare ?

Cât privește manualele, acestea pot amplifica o anumită critică adusă programelor, mai ales atunci când legăm conținutul lor de viața de zi cu zi. Publicul are mai mult contact cu manualele, sunt texte mai accesibile și la îndemână. De aceea, sunt frecvente situațiile când critica adusă manualelor este extinsă asupra programelor.

Reporter: Sunt profesorii neputincioși în fața programelor?

Laura Capița: Dacă ar fi să comparăm textul programelor din România cu cel al programelor din alte țări am constata că ale noastre, în linii mari, nu sunt mai bune sau mai rele decât ale altora. Dar ceea ce diferă mult este modul în care programele sunt puse în act, sunt însuflețite, să spunem, prin ceea ce se întâmplă în clasă. Fiind un text cu caracter normativ, ele constituie reperul cel mai important al activității la clasă. Dar dacă citim textele, vom vedea numeroase situații în care se solicită din partea profesorilor adecvarea lor la specificul elevilor, alegerea unor teme sau activități care sunt semnificative din perspectiva învățării sau al relevanței pentru elevi. Deci profesorii mai degrabă au un grad mare de libertate de opțiune, iar unii dintre ei nu au curajul de a-și asuma această libertate. Putem încerca să facem o legătură a programelor cu un anumit stil de predare, dar cred că fiecare profesor își poate adecva modul de raportare la programele școlare.

Reporter: Oamenii care fac programele sunt rupți de realitatea scolii?

Laura Capița: Susțin ideea curriculum-ului (fie că vorbim de plan de învățământ sau de programe școlare) ca bun public și sunt numeroase argumentele. Grupurile de lucru includ profesori recunoscuți la nivelul comunităților profesionale – cele mai noi asemenea grupuri s-au realizat în urma unei selecții bazate pe criterii riguroase. În plus, textele programelor sunt supuse dezbaterii, iar modificarea textelor inițiale, astfel încât să se valorifice rezultatele dezbaterii este deja o practică. De cele mai multe ori, cei care elaborează programele lucrează ca o comunitate de învățare și acest lucru reprezintă un efect secundar benefic.

Lipsește o mai mare comunicare cu publicul larg, este adevărat. Aici sunt multe de făcut în continuare.

Cine este Laura Capița:

Poziția prezentă: cercetător științific II în cadrul Laboratorului Curriculum ( din 1990)

Studii: Universitatea București, Facultatea de Istorie-Filosofie, specializarea Istorie-Filosofie (promoția 1988). În anul 2002 a obținut titlul de doctor în Științele Educației cu teza Metodologia proiectării curriculumului. Aplicații la domeniul învățării științelor sociale (coord. Prof. univ. dr. Dan Potolea).

Experiență profesională: a predat istorie, geografie și discipline socio-umane la nivel gimnazial și liceal până în 1990, când a devenit cercetător la Institutul de Științe ale Educației. A coordonat practica pedagogică, seminariile și, ulterior, cursul de Didactica istoriei la Facultatea de Istorie a Universității din București. A participat la activități de elaborare a curriculumului național pentru istorie, a fost secretar științific al Consiliului Național pentru Curriculum și a coordonat activitatea laboratorului Curriculum pentru o perioadă de timp. A participat ca expert în proiecte ale Consiliului Europei în domeniul istoriei și al formării profesorilor.

Domenii de competență: expertiză și consultanță în domeniul Curriculumului național din învățământul preuniversitar; cercetări în domeniul curriculumului; cercetarea manualelor școlare; proiectare, expertiză și evaluare în domeniul Curriculumului național – istorie și istoria și tradițiile minorităților; didactici ale istoriei; formarea inițială și continuă a profesorilor care predau istorie.