Boala care ucide 10 femei pe zi ar putea fi depistată la o simplă consultație care nu există însă în programele naționale din România

Situația din țara noastră este greu comparabilă cu cea din Uniunea Europeană. „Pentru cancerul de sân, incidența în România este aproape de 2 ori mai mică, ceea ce poate indica fie că româncele sunt mai puțin expuse la riscul de a dezvolta acest tip de cancer, fie că ne confruntăm cu sub-diagnosticare. Din păcate, în absența datelor centralizate cu istoricul pacientelor, nu putem decât să speculăm motivele acestor diferențe. Pe de altă parte, mortalitatea din România nu este de 2 ori mai mică decât media europeană, ceea ce susține posibilitatea sub-diagnosticării – româncele sunt diagnosticate mai târziu, când șansele de supraviețuire sunt sensibil mai mici. Se remarcă diferența majoră în ce privește incidența anuală a cancerului de col uterin în România comparativ cu media europeană: 12,2% din totalul cancerelor la femei versus 2,8%, de peste patru ori mai mare”, se arată în studiul Roche România și Coaliția pentru Sănătatea Femeii.  

Această diferență reiese, cel mai probabil din penetrarea foarte scăzută a vaccinării anti-HPV în România comparativ cu celelalte țări europene. Diferența scade în cazul prevalenței la 5 ani – de aproape trei ori mai mare în România – fapt explicabil prin rata mortalității, de patru ori mai mare în România comparativ cu media europeană. Așadar, o mare parte din paciente nu mai sunt în viață la 5 ani după diagnostic.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Îngrijorător este faptul că rata totală a mortalității este mai mare în România, comparativ cu media europeană, în condițiile în care numărul total de cazuri diagnosticate este mai mic în România, raportat la dimensiunea populației. „Diferența cea mai mare dintre rata de supraviețuire din România și media europeană apare în cazul cancerului de sân – o consecință a lipsei programelor de screening, a nivelului scăzut de educație (și chiar teamă de investigații), a traseului complicat al pacientelor prin sistemul medical, precum și a accesului redus la terapiile noi – așa cum vom vedea în capitolele următoare”, se arată în studiul citat. 

Lipsa programelor de screening la nivel național, principala cauză a mortalității crescute

În cazul cancerului se vorbește întotdeauna despre prevenție, iar această prevenție implică mai multe stadii. Vorbim, în primul rând despre o prevenție primară, realizată cu scopul de a reduce incidența cancerului prin intermediul eliminării principalilor factori de risc identificați în cazul acestei maladii: fumatul, nutriția și activitatea fizică deficitară.

De partea cealaltă, prevenția secundară are scopul de a reduce mortalitatea cauzată de cancer prin intermediul analizelor care permit detectarea precoce a acestuia, atunci când șansele de vindecare sunt încă mari, iar cea mai eficientă metodă în acest sens este screening-ul întregii populații. 

Chiar dacă la nivelul UE au fost adoptate diverse seturi de recomandări pentru implementarea unor astfel de programe de screening, în prezent, în România nu există un program național de screening pentru cancer la sân.

„Ministerul Sănătății a anunțat în aprilie 2016 că va depune eforturi pentru remedierea acestei probleme odată cu lansarea Planului Național Multianual Integrat de Control al Cancerului, pentru care se încearcă obținerea de finanțare prin fonduri europene dedicate programelor de screening pentru cancerul de sân. În prima fază, va fi vorba despre un program-pilot, desfășurat în institutele naționale din Iași, București și Cluj”, se arată în studiu.

În prezent, singurele campanii de screening sunt inițiate de organizații de pacienți sau alte organizații non-profit, non-guvernamentale, cum ar fi Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer și Fundația Renașterea. Prima dintre ele se ocupă de trei ani cu organizarea unor campanii de testare a femeilor din mediul rural, sub numele „Nu am făcut destul”. Similar, Fundația Renașterea desfășoară din 2007 un program de screening („Diagnostic mobil”) pentru cancer de sân și cancer de col uterin.

De asemenea, în 2015, Institutul Oncologic „Ion Chiricuță” a inițiat în Cluj un program pilot de screening pentru cancerul la sân. Obiectivul acestuia este de a consulta 5.000 de femei și de a le oferi mamografii gratuite femeilor din medii sociale defavorizate, desfășurând în același timp un studiu de fezabilitate pentru un program național de screening pentru cancerul de sân. Proiectul, finanțat din fonduri norvegiene, este o extensie a programului CEDICROM, creat pentru depistarea precoce a cancerului de col uterin în rândul populațiilor defavorizate din zona de nord-vest a țării. Până la 30 decembrie 2016 au fost effectuate toate cele 5.000 de mamografii, fiind încă în desfășurare studiul de fezabilitate a unui program național.

România este, astfel, una din cele doar trei țări din Uniunea Europeană care nu au un program național de screening pentru cancerul de sân, în ciuda faptului că e cel mai frecvent tip de cancer care afectează femeile.

Nu este de mirare că țara noastră se clasează pe ultimul loc în topul european privind procentul din populația feminină care a făcut un control al sânilor măcar o data în viață – mult în urma Greciei și Slovaciei, celelalte două țări care nu au program național de screening pentru cancerul de sân.

„Motivele neprezentării la medic pentru controale periodice sunt dificil de definit. Nivelul educației formale pare sa joace un rol mai important în România, comparativ cu alte țări. Acest fapt ar putea fi explicat prin absența curriculelor de educație sanitară în școala primară, gimnaziu și liceu sau prin absența programelor de educație pentru sănătate adresate publicului general. Astfel, apar diferențe mai mari între nivelul de cunoștințe despre sănătate al femeilor cu educație superioară, comparativ cu cele care și-au terminat educația formală mai devreme. În orice caz, este de remarcat faptul că nici femeile cu educație superioară nu fac controale de screening pentru cancerul de sân, România clasându-se pe ultimul loc în topul european la toate categoriile de educație.

Alte motive posibile ar putea avea legătură cu costurile investigațiilor (care nu sunt mereu disponibile gratuit în număr suficient de mare, datorită plafoanelor de decontare prea joase), cu accesul dificil la cabinete sau aparatură specializată sau pur și simplu datorită aspectelor culturale care nu pun în prim plan prevenția și contactul periodic cu medicul”, se arată în studiul citat. 

Spre deosebire de cancerul la sân, pentru cancerul de col uterin există atât initiative regionale (precum CEDICROM, prin care au fost efectuate 10.000 de teste Babeș-Papanicolau până la 30 decembrie 2016), cât și un program național de screening lansat în august 2012, pentru o durată de 5 ani. El este dedicat femeilor între 25 și 64 de ani, indiferent de calitatea de asigurat a acestora, atât timp cât nu au diagnostic confirmat de cancer de col uterin sau antecedente sugestive pentru această patologie. Ministerul Sănătății și-a propus, pentru 2012, testarea a peste 200.000 de femei eligibile (pentru testarea fiecarei femei fiind alocată suma de 100 RON), iar pentru întreaga durată a programului testarea a 6 milioane de femei. Până la finalul anului 2015, numărul de femei testate ajunsese la 630.000, rata de acoperire fiind de 10,5% din populația-țintă.

Totuși, în cazul acestui program s-au făcut remarcate numeroase dificultăți, între care lipsa unei baze electronice care să facă mai ușoară centralizarea datelor obținute și observarea progresului acestei campanii. 

„În Timișoara, coordonatorii s-au organizat singuri și au creat un program electronic în acest sens. Rezultatele acestui efort, însă, nu au fost publicate. Lipsa unei baze legale clare de angajare și remunerare a cadrelor medicale implicate în program (în cazul centrelor de stat) ridică probleme medicilor înrolați în programul de screening. Cadrele medicale trebuie să devină întâi persoane fizice autorizate pentru a se putea înscrie în program. Medicul de familie ar trebui să primească 15 lei pentru fiecare femeie pe care o informează despre program. 28 de lei revin cadrului medical care recoltează lama pentru test, 37 de lei revinâ laboratorului în care se face analiza. Timpul necesar acestor proceduri este însă inclus în ziua de lucru normală a cadrelor medicale respective, ceea ce înseamnă că procedura de screening se află în „competiție” cu alte proceduri, cu diverse grade de urgență sau gravitate și eventual cu potențial de remunerare mai mare”, se explică în paginile studiului. 

O altă problemă este aceea că nu toți medicii de familie sunt înscriși în acest program, ceea ce face ca o mare parte dintre femei să nu afle despre existența acestui program sau să fie în imposibilitatea de a-l accesa, pentru că recoltarea se face fie în cabinetul medicului de familie, fie la un centru de recoltare, dupa completarea unui formular primit tot de la medicul de familie. Medicii de familie dau vina pe lipsa procedurilor clare de implementare a programului, lipsa de promovare a acestuia în randul publicului larg și suprasolicitarea personalului medical.

În aceste condiții, România ocupă penultimul loc în topul european privind procentul din populația feminină care a făcut un test Babeș-Papanicolau măcar o dată în viață. 

Campanii fără succes din cauza lipsei componentei „informare”

În ceea ce privește prevenția cancerului de col uterin prin vaccinare și screening HPV, în România au avut loc până acum două campanii de vaccinare anti-HPV, iar testul de genotipare pentru determinarea tulpinilor HPV prezente nu este decontat de Casa de Sănătate. Cele două campanii de vaccinare au generat rezultate modeste. Programul a fost demarat în noiembrie 2008, iar în cadrul primei etape a acestuia au fost vaccinate cu prima doză doar 2.615 eleve de clasa a IV-a, reprezentând 2,57% din populația  eligibilă la acea dată (fetițele care aveau atunci 10-11 ani). Printre motivele invocate pentru acest eșec au fost informarea deficitară a părinților și a medicilor, precum și introducerea noțiunii de „refuz informat”.

Statul român cumpărase la acel moment 303.000 de doze de vaccin, în valoare de 23 de milioane de euro. Programul s-a reluat în 2009, cu o rată de succes doar cu puțin mai ridicată. Vaccinarea a continuat până în 2011, cu dozele achiziționate în 2008-200929. Până la începutul anului 2016, fuseseră imunizate în total 150.000 de fetițe.

În prezent, în lipsa unei campanii active de vaccinare, părinții sunt nevoiți să cumpere vaccinul. Aceste imunizări în regim privat nu sunt raportate. În 2013, Asociația Naționala pentru Protecția Pacienților a solicitat Ministerului să implementeze împreună cu organizații reprezentante ale societății civile un program de vaccinare anti-HPV la cerere, după cum se arată în studiul citat.

În ceea ce privește cancerul ovarian, nu există proceduri de screening agreate de comunitatea medicală internațională, fiind date doar recomandări referitoare la controale ginecologice și endocrinologice periodice care să conducă la identificarea precoce a acestui tip de cancer. „În România, campaniile de informare cu privire la acest tip de cancer au un caracter restrâns, fiind în general inițiate de organizații ale pacienților. De exemplu, Campania „#AcumȘtiu” este organizată de Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer cu ocazia Zilei Internaționale de Luptă împotriva Cancerului Ovarian (8 mai)”, potrivit studiului. 

Cancerul ovarian nu se află în lista de priorități ale Strategiei Naționale de Sănătate 2014-2020, iar până în prezent nu au fost implementate campanii de informare sau educare la nivel național.

Îmbunătățire în ceea ce privește spitalele și clinicile cu competențe în oncologie

În sistemul de sănătate reforma trebuie să aibă un caracter continuu pentru ca schimbările la nivelul infrastructurii sistemului sanitar să fie unele de bun augur. Potrivit studiului Roche România și Coaliția pentru Sănătatea Femeilor, rețeaua unităților sanitare a înregistrat în anul 2014 modificări importante, cele mai semnificative fiind reprezentate de creșterea numărului spitalelor precum și a altor tipuri de unități sanitare, singura scădere fiind înregistrată la nivelul cabinetelor independente de medicină generală. Promotorul acestor modificări este sectorul privat, care se află într-un proces continuu de dezvoltare.

Dacă în ceea ce privește numărul de paturi din spitalel de stat, acesta a scăzut în anul 2014, în sectorul privat de sănătate evoluția a fost reprezentativă, fiind inființate noi unități sanitare. 

O altă problemă identificată în sistemul medical românesc este lipsa personalului medical. 

„În 2014 sistemul sanitar a fost deservit de 291.887 de cadre sanitare. Dintre acestea, 35% (102.268 de persoane) reprezintă cadre sanitare cu pregătire superioară (medici, stomatologi, farmaciști, fizioterapeuți și specialiști auxiliari: tehnicieni dentari, biologi, chimiști etc.), 44,2% (128.899 de persoane) reprezintă cadre medicale cu pregătire medie (asistenți medicali) și 20,8% (60.720 de persoane) reprezintă personal sanitar auxiliar. În 2014 numărul medicilor a fost de 54.929 de persoane, cu 1,6% mai mult decât în 2013. Cu toate acestea, numărul cadrelor medico-sanitare active din România raportat la 100.000 de locuitori este în continuare mai mic comparativ cu majoritatea statelor europene”, se arată în studiul citat.