Prestigiul parlamentului suprem

Deși interesant, războiul dintre figurile reprezentative ale celor două instituții publice nu face subiectul acestui material. Întrucât, și mai interesantă mi se pare părerea pe care o au parlamentarii despre ei înșiși, precum și despre rolul și locul acestui for în societatea românească – altfel spus în interiorul republicii.

Astfel, în textul documentului apare următorul pasaj: „Prin această Declarație, Parlamentul își reafirmă supremația politică față de toate celelalte instituții publice„.

L-am citit de două ori, l-am mai citit o dată și încă o dată: mereu aceeași sintagmă – „supremația politică față de toate celelalte instituții publice”.

Apoi, mi-am spus: „Se presupune că, de 8 Martie, aleșii au modificat Constituția, spre reperarea prestigiului, distrus de Cristiana Anghel, fana Disneyland”. Doar așa se poate înțelege cum o declarație oficială a Parlamentului României, fie ea și numai un act „exclusiv politic, fără niciun fel de consecințe juridice”, susține o atare denaturare.

O fi devenit România republică parlamentară, formă de guvernământ în care Parlamentul alege un președinte decorativ? Eu cred că nu.

Și pentru că, întotdeauna, lucrăm cu materialul clientului, iată ce spune Constituția României (nemodificată…) la Art., 1 al. 4: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale„. Iar la al. 5, se mai spune: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Adică, nu e după cum vrea Parlamentul, pentru că, nu-i așa, este în serviciul electoratului, care l-a votat, „componența sa reprezentând un spectru politic larg, de la stânga la dreapta”…

Atrag atenția domnilor aleși că și președintele este, în aceeași măsură, ales prin vot direct, la fel ca deputații și senatorii.

Nota bene, în cazul de față, președintele a fost ales cu de două ori mai multe voturi decât majoritatea parlamentară, care s-a grăbit să voteze numita „Declarație”, în actuala redactare.

În altă ordine de idei, din câte știu, România este o republică semiprezidențială – deși Constituția n-o spune, tot așa cum nu spune că ar fi republică parlamentară sau prezidențială.

Potrivit lui Cristian Ionescu, în „Drept constituțional și instituții publice”, citat de Adrian Năstase în cartea sa despre „aspectele esențiale ale formei de stat și ale regimului constituțional din România”, scrisă la Jilava, în 2012, „Caracterul semiprezidențial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituțional românesc a modelului de alegere a șefului statului în sistemele prezidențiale, precum și a modalităților de răspundere politică a Guvernului față de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare. Din împletirea unei trăsături esențiale ale regimului politic prezidențial (alegerea directă a șefului statului) cu răspunderea politică a Guvernului față de Parlament, a rezultat modelul republicii semiprezidențiale”.

În aceeași lucrare, Năstase mai arată: „Din punctul de vedere al formei de guvernământ – consideră și profesorul Deaconu – România este o republică semiprezidențială, având un executiv bicefal, „cu un șef al Guvernului și un șef al statului. Ambii, atât șeful Guvernului cât și șeful statului, au atribuții în ceea ce privește exercitarea puterii executive. Din această cauză, și prevederile constituționale în materie de exercitare a puterii executive împart aceste atribuții între cele două structuri statale. Atunci când se vorbește de Președintele României, deseori se utilizează și noțiunea de șef al executivului, iar când se vorbește de primul-ministru se utilizează și noțiunea de șef al Guvernului”. [Șt. Deaconu]

Și urmează: Regimurile semiprezidențiale păstrează deci alegerea directă a președintelui de către popor, dar îi conferă președintelui o serie de importante atribuții politice. Deși în sistemul semiprezidențial șeful statului nu este în același timp și prim ministru – funcția de prim ministru fiind separată de aceea de președinte – el poate prezida lucrările Cabinetului, poate sesiza Curtea Constituțională și are dreptul „de veto legislativ”, pe care îl are și președintele american. [V. Duculescu]

„Regimul semiprezidențial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului prezidențial, dar și de imperfecțiuni ale regimului parlamentar. „Între un sistem care acordă președintelui prerogative foarte largi (sistemul prezidențial) și un sistem care nu îi acordă deloc (sistemul parlamentar), regimul semiprezidențial imaginează o cale de mijloc, în care președintele, ales de întregul popor, devine un arbitru între puterile statului, dar puterea executivă aparține de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găsește primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt, prima și cea mai importantă deosebire între regimul semiprezidențial și cel prezidențial, deoarece în regimurile prezidențiale președintele este totodată șeful puterii executive”. [I. Deleanu] Ca element comun între regimurile prezidențiale și cele semiprezidențiale se poate menționa posibilitatea de punere sub acuzare a președintelui în anumite situații grave însă, „în timp ce, în regimurile semiprezidențiale, președintele poate dizolva Parlamentul, acest lucru nu-l poate face niciodată președintele într-un sistem prezidențial”. [I. Deleanu]

În consecință, dacă ar forța nota, la rândul său, președintele ar putea spune că, de fapt, el deține supremația între instituțiile publice.

Ceea ce este la fel de fals, de vreme ce, într-un stat de drept autentic, funcționează prevederile constituționale, în cazul de față, acelea de la Art. 1, al 4, citate mai sus.

Cât despre prestigiul Parlamentului, acesta nu va există câtă vreme reprezentanții poporului nu înțeleg că ei se află acolo pentru a susține, decent și demn, drepturile și interesele alegătorilor, nicidecum pe cele personale.