Un judecător CCR își acuză colegii că și-au arogat rol de instanță de judecată, verificând legalitatea anchetei DNA în dosarul OUG 13

Judecătoarea Livia Stanciu a fost singura dintre cei 9 judecători CCR care a făcut opinie separată la decizia privind conflictul juridic de natură constituțională între DNA și Guvern, declanșat din cauza anchetei penale a DNA privind emiterea OUG 13.

„Față de stadiul actual al anchetei penale, nu se poate stabili o imixtiune a Ministerului Public în exercitarea competenței Guvernului de inițiere și adoptare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.13/2017″, este verdictul Liviei Stanciu.

Fosta șefă a instanței supreme argumentează că DNA avea dreptul să ancheteze oportunitatea și legalitatea emiterii OUG 13, pentru a vedea dacă nu s-au comis fapte penale.

„Așa cum s-a precizat și în doctrină, cu referire la actele Guvernului, atunci când o comisie parlamentară ar constata că „unele acte ale Guvernului sunt cel puțin discutabile sub aspectul legalității sau/și al oportunității lor, ea ar trebui să sesizeze Camera sau, după caz, Parlamentul, pentru ca acesta să decidă: fie în sensul anulării (…), fie în sensul obligării Guvernului să emită un alt act, legal și oportun, fie în sensul sesizării organelor judiciare, dacă s-au săvârșit infracțiuni. Per a contrario, dacă există temeiuri de natură penală (fapte prevăzute de legea penală), controlul (în legătură cu un act emis de Guvern, fie că este individual, fie că este normativ) aparține și organelor autorității judecătorești (Ministerul Public, instanțele de judecată), conform atribuțiilor lor constituționale și legale. În concluzie, controlul de oportunitate și cel de legalitate al ordonanțelor de urgență ale Guvernului interferează, iar dimensiunea legalității și a controlului circumscris acesteia cuprinde și controlul respectării legii penale în procesul de adoptare a acestei categorii de acte normative.

Stanciu mai arată că CCR nu ar fi trebuit să își extindă controlul de constituționalitate și asupra actelor procedurale din ancheta procurorilor, pentru că astfel și-a depășit atribuțiile și a încălcat legea.

„În ceea ce privește caracterul procedurii din cursul urmăririi penale, în noua reglementare, confirmând opiniile doctrinare care s-au exprimat în legătură cu regulile de desfășurare a fazei de urmărire penală, legiuitorul a prevăzut expres caracterul nepublic al acesteia [art.285 alin.2 din Codul de procedură penală: „Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică”], ce constituie unul dintre cele trei principii specifice acestei faze a procesului penal, alături de caracterul preponderent scris și cel al lipsei de contradictorialitate”, arată Stanciu.

Mai mult, Livia Stanciu arată că CCR și-a arogat atribuțiile unei instanțe de cameră preliminară, care verifică legalitatea actelor de urmărire penală ale procurorilor.

„De altfel, constatarea pe care Curtea Constituțională a făcut-o în soluția adoptată cu majoritate de voturi, nu ar putea fi decât subsecventă unei pronunțări a instanței de judecată, și nu anterioară acesteia, așadar, numai în măsura în care în cadrul controlului de legalitate și temeinicie al actelor procurorului s-ar constata că acesta și-a încălcat competențele sub aspectele menționate. Aceasta întrucât, obiectul urmăririi penale, activitatea de anchetă sunt supuse controlului instanțelor judecătorești, în cadrul funcției de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, funcție exercitată de judecător în procedura de cameră preliminară.

Curtea Constituțională nu se poate substitui nici judecătorului de cameră preliminară (în a cărui competență intră verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală) și nici instanței de judecată (competentă să hotărască asupra învinuirii adusă inculpatului și să constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat). Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională nu poate avea semnificația încălcării chiar de către instanța de contencios constituțional a competenței altei autorități publice, de aceea examenul său este circumscris normelor și principiilor constituționale, și nu trebuie să transgreseze cadrul constituțional, pentru a analiza fapte și acțiuni concrete în raport de norme cu caracter infraconstituțional, respectiv de a analiza încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a formulat denunț în prezenta cauză.

Pretinsele „nelegalități” ale anchetei penale nu formau și nu pot forma obiectul controlului pe care Curtea Constituțională îl exercită. Acceptarea ideii contrare, cu consecința cenzurării legalității actelor de urmărire penală îndeplinite în cauză, ar însemna acceptarea încălcării, chiar de către Curtea Constituțională a competenței altor autorități publice, respectiv cea a instanțelor de judecată. Cu atât mai puțin se poate vorbi despre încălcarea de către Ministerul Public a competenței Curții Constituționale, astfel cum s-a reținut în soluția adoptată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională, pentru că niciunul dintre documentele cauzei nu este de natură să probeze că ancheta penală ar viza respectarea condițiilor stabilite de art.115 din Constituție pentru adoptarea de ordonanțe de urgență (caracterul extraordinar, urgența, afectarea unor drepturi fundamentale/regimului unor instituții fundamentale). De altfel, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională constând inclusiv în încălcarea competenței Parlamentului și a competenței Curții Constituționale de către Ministerul Public, Curtea a depășit limitele sesizării cu care a fost învestită, sesizare care privea raporturi juridice, respectiv competențe ale altor autorități publice (Guvernul și Ministerul Public)”, arată opinia separată a Liviei Stanciu.

Stanciu: Procedura penală privind declanșarea unei anchete s-a modificat în 2016. Ce trebuie să facă procurorii

Judecătoarea CCR mai arată că nu este de acord cu argumentele colegilor săi, conform cărora articolul 16 din Codul de Procedură Penală i-ar fi împiedicat pe procurorii DNA să dea curs sesizării penale privindu-i pe Sorin Grindeanu și pe Florin Iordache, în emiterea OUG 13.

„În doctrină au fost calificate ca fiind astfel de impedimente, care au drept consecință clasarea directă a sesizării, situațiile de ordinul evidenței, care pot fi încadrate, în mod direct, în cazurile expres și limitativ prevăzute de art.16 alin.(1) din Codul de procedură penală, iar nu acele situații care presupun efectuarea de cercetări, administrarea de probe, pentru a se putea constata incidența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale. Constituie exemple de astfel de situații, acelea în care plângerea ori denunțul vizează fapte pentru care s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale ori fapte care au fost săvârșite de un minor care nu răspunde penal. În cauza de față asemenea impedimente (de ordinul evidenței și care nu implicau efectuarea de cercetări) nu au reieșit direct din conținutul sesizării, astfel că, în mod corect, organul de urmărire penală (procurorul), a dispus începerea urmăririi penale, conform art.305 din Codul de procedură penală. Dimpotrivă, în cuprinsul sesizării erau reclamate fapte penale concrete ce se impuneau a fi investigate”,explică Livia Stanciu.

Judecătoarea CCR mai arată că noul Cod de Procedură Penală a modificat felul în care se face o anchetă, astfel că acum prima etapă a unei anchete „vizează exclusiv cercetarea faptei într-o urmărire penală începută, in rem”., fiind eliminată procedura actelor premergătoare urmăririi penale, când se strângeau probe pentru a vedea dacă faptele există, pentru identificarea autorilor și stabilirea răspunderii lor penale.

„În doctrină s-au analizat sintagmele utilizate de legiuitor în definiția obiectului urmăririi penale, arătându-se că prin „strângerea probelor necesare” se înțelege operațiile de descoperire, de adunare și de conservare a probelor, fără de care nu s-ar putea cunoaște dacă s-a comis sau nu o faptă care ar putea fi o infracțiune și dacă cel presupus că a săvârșit-o este făptuitorul”,arată Stanciu.

Mai mult, din 23 mai 2016, după OUG 18/2016, s-a stabilit că începerea urmăririi penale este supusă doar condiției existenței unei sesizări legale, nemaifiind nevoie de verificare, la acel moment, a existenței impedimentelor stabilite de art. 16 din CPP.

„Doar îndeplinirea acestei condiții trebuie verificată în această etapă de către procuror, nu și existența vreunuia dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art.16 alin.(1)6 . Abia după ce din probele administrate într-o urmărire penală începută in rem rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, organul de urmărire penală verifică dacă nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art.16 alin. (1), și, dacă nu există vreunul dintre aceste cazuri, dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, conform art.305 alin.(3) din Codul de procedură penală. Prin urmare, începerea urmăririi penale in rem creează doar cadrul procesual în care se pot strânge primele probe cu privire la o anumită faptă, asigurând atât cadrul procesual al actelor de cercetare, cât și o garanție, în sensul ca nicio persoană să nu fie pusă sub acuzare în lipsa existenței unei bănuieli rezonabile că a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală”,explică Livia Stanciu.

Stanciu neagă că ancheta DNA a vizat oportunitatea și constituționalitatea OUG 13, afirmând că ea a vizat „fapte penale”: „Dosarul penal în discuție se află însă în faza de urmărire penală in rem, care, așa cum am arătat, are un caracter esențialmente nepublic, iar din documentele depuse la dosar, nu rezultă că s-a anchetat oportunitatea sau legalitatea/constituționalitatea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.13/2017, ci fapte penale cu privire la care Ministerul Public a fost sesizat prin denunțul formulat, dispunându-se apoi, prin ordonanță a procurorului, extinderea urmăririi penale cu privire la fapte noi, și ulterior clasarea pentru parte dintre cele cuprinse în denunț”.

Concluzia Liviei Stanciu: „Astfel fiind, rezultă că „activitatea procurorilor”, la care sesizarea Președintele Senatului face referire, nu reprezintă altceva decât expresia unor competențe constituționale și legale proprii, fără a se putea determina, în raport de stadiul actual al anchetei, o imixtiune în activitatea de legiferare specifică Guvernului”.

CITEȘTE AICI MOTIVAREA CCR PRIVIND ANCHETA DNA PE OUG 13