Și acum îmi amintesc cum guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, îl lua peste picior, în conferințele de la București, pe analistul de la Danske Bank, luând în discuție cunoștințele lui ca economist. Lars Christensen ajunsese un fel de dușman al poporului.
Economia duduia, consumul era pe val, creditele se dădeau pe bandă rulantă, salariile creșteau de la lună la lună, toată lumea vedea în fața ochilor cel puțin o mie de euro net pe lună, bugetul era plin de bani după privatizarea BCR, numărul bugetarilor (plus 200.000) și a salariilor celor plătiți din buget creșteau „fără număr”, investițiile statului erau în bunuri și servicii și mai puțin în infrastructură, iar la putere era premierul liberal Călin Popescu Tăriceanu, având în spate guvernul PNL-UDMR-PSD.
Și acum îmi amintesc de rapoartele firmelor de analiză și cercetare de la Oxford Economics privind starea economiei românești de atunci (supraîncălzirea economiei și deteriorarea semnificativă a deficitului de cont curent). Întrucât bugetul de stat avea bani, deficitul bugetar nu era pus sub observație.
Toată lumea era într-o stare de negare a analizelor, datelor macro în dinamica lor și niciun analist sau analiză preventivă nu era luată în considerare: străinii, analiștii străini, nu vor ca România să se dezvolte, ca românii să o ducă mai bine, să aibă salarii mai mari, erau răspunsurile celor de la putere.
Cum stăm în prezent?
Nu avem o problemă externă de deficit de cont curent, cel puțin până acum (deficitul comercial este acoperit de plusul din servicii IT și transport), dar avem o problemă legată de deficitul bugetar.
În primul rând, datoria publică este mult mai mare decât acum 10 ani (de la 10% din PIB la aproape 40% din PIB, prețul plătit în criză), iar deficitul bugetar nu mai este lăsat de izbeliște, ținta fiind de 3% din PIB, nu cât iese ca acum un deceniu.
Guvernul Dragnea/Grindeanu speră să se încadreze în acest 3% din PIB, cifra cea mai urmărită de analiștii externi și de analiștii agențiilor de rating. Deficitul bugetar este văzut în dinamică, respectiv posibilitatea de a fi și redus în următorii ani.
Analiștilor și investitorilor externi li s-a pus pata pe acest indicator macro de la care acum pornește totul: dobânzile la lei și euro, cursul, percepția în privința investițiilor, percepția în privința situației economice a României și în final, percepția în privința situației politice.
Bazându-se pe ce s-a întâmpla în economie în 2014-2015-2016, când au avut loc reduceri de taxe și creșterea economică, premierul Sorin Grindeanu crede că și în 2017 va fi la fel, că România se va încadra în țintele macro: creștere economică de 5,2%, deficit bugetar de 3% din PIB și îndeplinirea promisiunilor electorale. În spate se bazează că guvernul va reuși să atragă bani europeni, ceea ce va asigura atât încadrarea în deficit, cât și creșterea economică.
În 2014-2015-2016, majorările de salarii și reducerile de taxe (scăderea TVA la alimente și produsele generale) au fost acoperite prin reducerea investițiilor de la buget.
În 2016 creșterea economică de 4,8% a venit aproape exclusiv din consum și aproape deloc din investiții atât de stat cât și private.
Situația din business nu s-a schimbat foarte mult în bine față de perioada crizei: companiile românești continuă să sufere, cele mai multe pierd teren, fac greu față plății salariilor, taxelor rambursăriilor împrumuturilor la bancă, insolvența e pe masă în fiecare zi; multinaționalele câștigă teren, dar nu mai investesc pentru că nu mai au de ce, businessurile devenind mașini de făcut bani.
Creșterea consumului a venit și pe fondul reducerii dobânzilor bancare, atât la lei, cât și la euro. Cei care au credite, atât companii cât și persoane fizice au plătit rate mai mici, iar în condițiile păstrării salariilor au beneficiat de bani în plus. De asemenea, creșterea creditelor de consum și a creditelor imobiliare au contribuit la creșterea generală a consumului.
Acum situația se schimbă: dobânzile la leu și euro se pregătesc să crească, odată cu schimbările de pe plan internațional (America crește dobânda la dolar), iar în aceste condiții, ratele la bancă vor crește, ceea ce va mânca din banii disponibili.
De asemenea, revenirea inflației va însemna prețuri mai mari pentru bunuri și servicii, ceea ce va mânca din nou din salarii.
Pentru a ține deficitul bugetar sub control pe cash, guvernul Dragnea/Grindeanu, la fel ca guvernele Ponta și Cioloș vor jongla cu investițiile, cu plățile pentru investiții. Dar acest lucru va afecta businessul companiilor, în special al celor românești și va tăia din creșterea economică viitoare, așa cum s-a întâmplat în anii anteriori.
Guvernul Ponta, cu Florin Georgescu și Liviu Voinea la Finanțe (amândoi acum la BNR prim-viceguvernator și viceguvernator), a fost puțin mai responsabil cu finanțele publice pentru a nu intra într-o coliziune cu FMI, cu agențiile de rating, cu finanțatorii României.
Ponta a „sacrificat” partidul (PSD) pentru FMI și imaginea externă. Acum e invers, Dragnea sacrifică poziția și percepția externă în privința României pentru partid.
Dacă finanțele publice se deteriorează (pe primele două luni din an încasările la buget sunt cu 6% sub cele de anul trecut), agențiile de rating, la care se uită toată lumea, de abia așteaptă să pună România sub supraveghere. De aici până la retrogradarea din categoria investment grade în junk e o chestiune care ține de interpretarea subiectivă a datelor macro.
În cazul în care situația finanțelor publice se deteriorează, creșterea dobânzilor la lei și euro pentru finanțarea datoriei și a deficitului bugetar este o certitudine. Investitorii în titluri de stat românești cer o dobândă mai mare, privind lucrurile în dinamică. Deja se întâmplă acest lucru. Și atenție, băncile din România au cea mai mare expunere din Europa pe titluri de stat, ceea ce arată că nu prea mai au loc de noi achiziții.
Pentru acoperirea golului bugetar peste 3% din PIB, cu un PIB mai mic decât estimările, guvernul Dragnea/Grindeanu nu are prea multă marjă de manevră: vânzarea unor pachete de acțiuni la companiile de stat, la „fire sale”, tăierea cheltuielilor de investiții și trimiterea a ce rămâne pe bugetele următoare, noi taxe – euroacciza, taxa pe stâlp sau o altă taxa de acest gen care să fie plătită de companii pot reveni în actualitate, o taxa bancară (și Austria are!) și chiar naționalizarea pilonului 2 de pensie, respectiv cei 5,1% din salariu care merg în pensia private administrate de firmele private.
În Polonia, confruntându-se cu aceleași probleme, autoritățiele au naționalizat pensile private care erau plătite din salariu. Deci există precedent. Oricum, în România, contribuția la pensia private pe pilonul 2 trebuia să fie acum de 6%, nu de 5,1%, deci se poate spune că deja 0,9% a fost naționalizat.
În fiecare an aproape 5 mld. de lei merg din salarii către pensiile administrate privat. Acești bani ar merge către acoperirea deficitului de pensii, ceea ce ar reduce sumele transferate din bugetul de stat. 1% din PIB înseamnă 7 mld. de lei. Cu 5 mld. de lei s-ar acoperi 0,7% din PIB.
Ca o coincidență, FMI a spus că deficitul bugetar va fi în acest an de 3,7% din PIB, pe proiecția lor, deci în acest moment lipsește 0,7%.
Guvernele anterioare, inclusiv Cioloș, nu au aprobat mărirea contribuției pe același motiv, de lipsa banilor la buget, via bugetul de pensii, al cărui deficit este acoperit în fiecare an din bugetul de stat.
Din păcate, beția puterii și starea de negare a unor cifre macro în dinamică de care sunt cuprinși cei de la PSD-ALDE, alături de premierul Sorin Grindeanu, nu îi determină să facă corecții mai din timp astfel încât România să nu ajungă din nou în categoria junk.
Confruntându-se între timp cu dosarul Manole, nici BNR și nici guvernatorul Isărescu nu sunt atât de critici public în privința situației macro, în privința politicii salariale a guvernului, în privința politicii finanțelor publice, așa cum au fost cu legea dării în plată sau legea conversiei creditelor în franci elvețieni la cursul istoric.
Pentru FMI, gardianul României, este doar o chestiune de luni până când va fi chemată la București.