Cabala bogaților. Șah mat („regele e mort”)!

16 ianuarie, ora 12.30, aeroportul Mehraban din Tehran. Șahinșahul se pregătește de plecare. Sărută Coranul, apoi un ofițer dintre cei care îl însoțesc ridică deasupra capului Cartea, ca ultimul monarh al Iranului să treacă pe sub ea, așa cum cere tradiția. Muhammed Reza se așază la manșa avionului personal. Plânge. În buzunar vestonului ține o punguță cu pământ. Două avioane de vânătoare îl escortează până la graniță.

… În ziua când prințesa Ashraf l-a chemat pe David Rockefeller în apartamentele ei din Upper East Side, pe 23 martie 1979, era disperată. Numeroșii prieteni ai petrolului iranian refuzau să-i primească fratele, de teama regimului ayatollahilor care se instaura și care îi ceruse deja extrădarea. Președintele Anwar El Sadat (cel care urma să moară asasinat în octombrie 1981) avusese curajul să-l primească, dar – presat de organizațiile islamiste – a trebuit să-l roage, după o săptămână, să-și găsească alt adăpost. L-a primit regele Marocului, pentru câteva zile, mutându-l din Marrakesh la Rabat și apoi la Dar es Salaam. Șahinșahul era însoțit de împărăteasa Farah și puțini știau că suferă de cancer în fază terminală.

În seara aceea de 23 martie, din New York, geamăna regelui regilor l-a implorat pe David Rockefeller, care făcuse (încă o) avere de pe urma tranzacțiilor cu Iranul, să-i ajute fratele: „Nu are unde să plece, nu are unde să se întoarcă!”. L-a rugat să-i vorbească președintelui Jimmy Carter (invenția Trilateralei, adus la putere de Rockefeller) – ca să-i permită intrarea în Statele Unite și tratamentul într-un spital american, ceea ce inițial Carter refuzase.

David Rockefeller explică, în cartea sa de memorii, „poziția dificilă” în care l-a pus atunci prințesa. (Erau săptămânile când oficialii de la Tehran îi cereau băncii sale, Chase Manhattan, să restituie depozitele fostului șahinșah, pe care le evaluaseră la zeci de miliarde). Notează cu incredibilă răceală: „Nimic din relația mea anterioară cu șahul nu fusese de natură să mă facă să mă simt foarte obligat față de el. N-a fost niciodată un prieten față de care să am o datorie personală, și nici relația lui cu banca n-a fost una care să justifice să-mi asum riscuri personale în numele lui. Într-adevăr, ar fi putut exista repercusiuni severe asupra Chase Manhattan, dacă autoritățile iraniene ar ajuns la concluzia că am fost de prea mare ajutor șahului și familiei sale”. S-a lăsat în cele din urmă înduplecat (un merit enorm îi revine colaboratorului său apropiat, Henry Kissinger).

Președintele Carter ezita însă să-și ajute fostul aliat strategic. Intuia perfect că, dacă îi va îngădui să intre pe teritoriul Statelor Unite, represaliile Tehranului nu vor întârzia să apară, iar primii vizați vor fi cetățenii americani din Iran.

Convorbirea prințesei Asharf cu David Rockefeller a fost preludiul așa-numitei crize a ostaticilor.

Muhammed Reza a intrat, în sfârșit, în America, după ce a mai bântuit, până pe 20 octombrie, te miri pe unde (Kissinger îl poreclise „Olandezul zburător”). Și n-a stat mult, destul însă ca grup de tineri fanatici bine coordonați să ocupe ambasada Statelor Unite din Tehran și să ia 52 de ostatici.

Șahinșahul n-a supraviețuit eliberării ostaticilor. A mai hălăduit prin lume, până când tot președintele Sadat l-a primit din nou. A murit, pe 27 iulie 1980, la ora 9.45, în spitalul militar din Cairo. Împărăteasa Farah i-a scos de sub pernă punguța cu pământ…

(Va urma)