Despre minciuna inutilă a lui Gabriel Liiceanu

Sigur, am în vedere „vorbirea” – așa cum a anumit-o chiar vorbitorul – lui Gabriel Liiceanu, în Parlamentul European, în calitate de reprezentant al societății civile.

Nimic de reproșat filosofului și scriitorului Liiceanu în privința celei mai mari părți a discursului său. Istoria, realitatea faptelor, deci, evenimentele derulate în trecutul imediat, în România, toate i-au susținut declarația, până la un punct. Apoi a apărut, nejustificat, denaturarea

Iată câteva dintre ideile corecte.

„Ceea ce ca țară ne-a adus pe ultimul loc în atâtea dintre clasamentele Europei este marea corupție. Corupția la nivel înalt. Începând cu anul 2000, odată cu guvernul social-democrat (PSD) al lui Adrian Năstase, prim-ministru condamnat pentru corupție, corupția a devenit sistematică și profesională în Romania, profesionistă, parazitând an de an bugetul țării prin licitații trucate făcute în favoarea firmelor deținute de politicieni și de familiile lor și de acoliții lor. În ultimii 17 ani, țara s-a împărțit între stăpâni regionali, deținând funcții politice și administrative – au fost numiți baroni – care s-au îmbogățit la nivel de zeci și sute de milioane de euro, fără nici o justificare plauzibilă. Nimeni nu poate să spună de câte miliarde de euro a fost jefuită România în acești 27 de ani. (…) Ordonanța de urgență dată de guvern în noaptea de 31 ianuarie prin care erau dezincriminați condamnații penal urma sa îi scoată de sub rigorile legii în primul rând pe cei doi șefi de partide care conduc coaliția. Aici suntem și acesta este adevărul. Acestea sunt faptele care au scos în stradă, vreme de peste o lună, sute de mii de oameni în toată țara. Ceea ce s-a manifestat de la o zi la alta, având la origine indignarea, a fost conștiința specifică democrației, că orice individ este obligat moral și politic, indiferent de meseria lui, să îi exercite funcția de supraveghetor al puterii, adică meseria supremă de cetățean. Mai există una, mai înaltă, meseria supremă de Om. (…) De la președintele Iliescu, în anii 1990, arhitectul mineriadelor și până la actualul șef al PSD, trecând prin guvernele Năstase și Ponta – Ponta, ex-premierul, autor al unei lucrări de doctorat plagiate și judecat astăzi pentru fals și uz de fals intelectual istoria noastră post-comunistă a făcut din România, jefuind-o fără scrupule, poate cel mai năpăstuit popor din Uniunea Europeană. Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt fără teama de a răspunde în fața legii. Ținta numărul 1 a acestor oameni în România sunt Parchetul General și DNA”, a spus Liiceanu, sintetizând datele evoluției politice parlamentar-guvernamentale a anilor din urmă, cu precădere a ultimei perioade.

Apoi a adăugat, complet neadevărat.

„Iată declarația explicită a șefului PSD, rostită la un post de televiziune, săptămâna trecută: trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului-șef al DNA, pe demiterea dnei Kovesi„.

E mult neadevăr în această ultimă rostire? E puțin?! O minciună e mai puțin gravă, dacă fraza este mai scurtă; dacă valabilitatea acesteia nu poate fi, imediat, verificat în media, online, pe site-uri? O sintagmă anunțată ca fiind „declarație explicită”, redată între ghilimele, deci „cuvânt cu cuvânt”, cum s-ar spune, care, de fapt, nu a fost pronunțată ca atare, nu este o minciună, de vreme ce poate fi înscrisă într-un context mai larg al temei predilecte a actualei majorități parlamentare?

În regulă. Vedem cu toții care este direcția, care sunt statisticile, ce spun bilanțurile, ce vor politicienii.

Iar dacă știm toate acestea, e firesc să le spunem celorlalți, care nu sunt în legătură imediată cu o arhivă de date, o agenție de știri, un flux de informații, că un individ, oricare ar fi el, „a declarat următoarele”, fără ca individul să fi făcut asta „cu subiect și predicat”, doar pentru că îi intuim părerea, trăirile?

Cine a intrat pe „gandul. info” și a mai citit, știe, „implicit”, că Liviu Dragnea, sau Victor Ponta, sau Florin Iordache, nu-mi sunt politicienii cei mai simpatici. Cu toate acestea, ar putea decreta un filosof, oricare ar fi numele său, cunoscut sau necunoscut, că am spus eu, „explicit”: „aș fi în stare să scriu un milion de minciuni despre ei, doar pentru că, politic, au făcut diverse greșeli asumate sau nu, și că, în consecință trebuie să dispară de pe scena politică, cu orice preț”?

Indiferent de păreri și opinii personale, „ghilimelele”, citate ca atare, fie există, devenind un adevăr incontestabil, fie nu, și atunci, recursul la ele constituie o inducere în eroare, o denaturare, în consecință, o minciună asumată.

În aceste condiții, „scuza” lui Gabriel Liiceanu vizavi de cele spuse este, în opinia mea, și mai bulversantă.

„Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenția de exactitate, lucru pe care l-am întărit și prin folosirea expresiei «declarația explicită». Acest lucru mi-l asum în mod public ca pe o eroare. Nu însă ca pe o minciună. N-am avut nici o clipă intenția de a deforma o realitate știind foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, și doar în acesta, aș fi mințit”, a scris Gabriel Liiceanu, într-un editorial.

Ce rost să fi avut acest „artificiu”? Ajută în vreun fel un atare de demers, inițiat de unul dintre fondatorii GDS, în lupta cu flagelul corupției, sau dimpotrivă, induce o stare de neîncredere, dându-le posibilitatea celor care se declară vânați de parchete să spună, „iată modalitatea nedreaptă, nesinceră, prin care suntem puși la zid!”.

Cu siguranță, Gabriel Liiceanu a aflat că Liviu Dragnea i-a trimis președintelui Comisiei de Libertăți civile, justiție și afaceri interne, a PE, Claude Moraes, o scrisoare în care îl face, „implicit”, mincinos.

Iată un pasaj în care întregul discurs este desființat, plecând de la paragraful citat.

„Din punctul meu de vedere, faptul că unul dintre invitați români care au luat cuvântul la dezbaterea Comisiei LIBE și-a permis să mistifice în mod deliberat realitatea din România, cu scopul vădit de a-i dezinforma pe membrii Comisiei, demonstrează cât de subiective și pătimașe sunt pozițiile celor care au criticat Guvernul României pentru faptul că a emis anumite acte normative ce aveau drept scop transpunerea în legislația penală a unor modificări enunțate în deciziile definitive și obligatorii ale Curții Constituționale”

O fi bine, așa?