… tensiuni înrădăcinate în forțele istorice care merg dincolo de orice dezbatere politică la zi. Relația dintre Islam și Occident cuprinde secole de coexistență și cooperare, dar și de conflict și războaie religioase. Mai de curând, tensiunea a fost alimentată de colonialismul care a refuzat drepturi și oportunități pentru mulți musulmani și de un Război Rece în care țările majoritar musulmane au fost de prea multe ori tratate ca state subordonate, fără a se ține cont de propriile lor aspirații. Mai mult, schimbarea atotcuprinzătoare adusă de modernitate și globalizare i-a făcut pe mulți musulmani să considere Occidentul ostil tradițiilor Islamului. Extremiștii violenți dintr-o redusă dar puternică minoritate a musulmanilor au exploatat aceste tensiuni. Atacurile de la 11 septembrie 2001, precum și eforturile continue ale acestor extremiști de a se angaja în violențe contra civililor, i-a determinat pe unii compatrioți ai mei să considere Islamul ca inevitabil ostil, nu doar față de America și de țările occidentale, dar de asemenea și față de drepturile omului. Aceasta a alimentat mai multă frică și neîncredere (…). Ciclul acesta de suspiciune și dezbinare trebuie să se încheie. Am venit aici în căutarea unui nou început între Statele Unite și musulmanii din întreaga lume. Un început bazat pe interesul reciproc și pe respectul reciproc și pe adevărul că America și Islamul nu se exclud și nu trebuie să se afle în competiție. Mai degrabă se suprapun, împărtășind principii comune – al justiției și progresului, al toleranței și al demnității tuturor ființelor umane. Recunosc că schimbarea nu se poate petrece peste noapte. Un discurs singular nu poate eradica ani de neîncredere (…). Sunt convins că, pentru a merge înainte, trebuie să spunem deschis lucrurile pe care le ținem în inimile noastre și care de prea multe ori sunt spuse în spatele ușilor închise”.
Am citat nu din discursul președintelui Trump de astăzi, de la Riyadh, ci din istoricul discurs al președintelui Obama de la Cairo, din iunie 2009, „Un nou început”.
În primele luni ale primului mandat, Barack Obama a dovedit că are simțul istoriei – care, printre altele, lui Donald Trump îi lipsește complet, pentru el istoria durează patru ani cu posibilitatea prelungirii pe încă patru – și că înțelege bine ce clocotește în butoiul cu pucioasă al Orientului Mijlociu. Că, ezitant și dronofil (degrabă aruncător de drone letale), n-a reușit să facă mai nimic (notabila realizare rămâne Pactul nuclear cu Iranul) și că în vremea celui de-al doilea mandat al său a mai răsărit un cap al hidrei (autointitulatul Stat Islamic) e altă poveste.
Discursul de astăzi al lui Donald J. Trump, adresat exclusiv sunniților, punând între paranteze 15 la sută dintre musulmani, a fost de o superficialitate și confuzie de netolerat, mai ales că vine nu din partea unui entertainer de conjunctură, ci din partea președintelui Statelor Unite.
S-a înțeleg, printre rânduri, care e visul președintelui Americii: să fie eroul unificator al sunniților, în lupta… împotriva cui? A Iranului șiit, a minorităților șiite din țările majoritar sunnite. Șiiții personifică răul, sunniți personifică binele – Trump percepe lumea musulmană ca pe un video game. Se strofoacă să unească sunniții, dându-le o țintă: lupta împotriva extremismului și terorismului. A extremismului și terorismului moșite și hrănite cu bani sunniți – asta n-o mai spune, lăsând auditoriul să se tăvălească de râs în sinea lui.
Câtă vreme în percepția trumpiană se amestecă ISIS cu Hamas și Al-Qaeda cu Hezballah, e firesc să nu poată identifica extremismul, iar teroriștii să rămână cum i-a desenat ca în discursul său din această după amiază – niște extratereștri cu cagule.
Pot să jur că mâine, la Ierusalim, Donald J. îl va bate prietenește pe umăr pe premierul Bibi, informându-l că, odată uniți vecinii arabi în coaliția binelui și frumosului, pacea cu palestinienii e ca și făcută.