„Multă lume, puțini oameni!”

„Apoi, știrea în sine: „Florin Piersic Jr. a părăsit scena de teatru, joi, în timpul unei piese în care juca, după ce doi spectatori, dintre care unul situat în primul rând, nu și-au închis telefoanele, care au început să sune în timpul reprezentației”.

Pentru moment sunt tentat să spun c-ar fi trebuit să-i ignore; că sunt „infinit” de destui indivizi lipsiți de educație; de bunul-simț necesar; oameni mărunți la suflet, care vin la teatru pentru că îi „scot” partenerii (poate mai onești, poate mai în trend), la o „culturalizare” forțată; pentru că e de fițe; „ca să ne vadă lumea și pe noi…

Că totuși, pe lângă zidul acesta de urechi antifonate și minți date pe mute, există și ceilalți: oamenii-„spectacol”, care calcă scândura odată cu actorul; care se încarcă de stare; de inefabil; care „se inoculează” în pielea, în carnea, în starea, măruntaiele și creierul artistului-om-personaj; care joacă fiecare replică, odată cu el; care tremură, vibrează, râd, plâng, se strâmbă, cad, se eliberează, se încarcă de energii, se ridică peste mizeriile cotidiene, despărțind apele, ca Moise.

Știu oameni care au văzut de zeci de ori un spectacol, pentru un actor, pentru doi, pentru toți. „Tu știi – îmi spune unul, care a avut revelația Dumnezeului-teatru – că niciodată, dar niciodată, un spectacol nu seamănă cu altul? Că un actor nu joacă, egal cu el însuși, de la o seară la alta”.

Poate că știu, poate că nu știu…

Sunt tentat să spun că pentru ei, pentru oamenii aceștia, ar fi trebuit să joace; că pe ei n-ar fi trebuit să-i scoată din stare, abrupt, poate egoist; să le sfâșie perdeaua de lumină; să le tragă scândura de sub picioare.

Că pe ei, telefoanele e foarte posibil să nu-i deranjeze, așa cum nu-i deranjează la serviciu, pe stradă, în mijloacele de transport, în biserică, la nunți, în spitale, la înmormântări. Că liniștea, sensibilitățile, stările, iubirile sau intimitățile lor sunt alterate, tocite, matizate de sunetul neîntrerupt al sutelor de milioane de telefoane.

Că două telefoane, pentru ei, e nimic, Că abia acolo, la teatru, este oaza lor de calm, de liniște, de normalitate. Că ei, nu telefonul, ci gândul actorului îl aud.

„Că dacă joc într-o seară, pentru un singur spectator, mi-am îndeplinit menirea…”.

Da, dar acelui spectator să nu-i sune telefon!

Da! Ei bine, da! Prea ne-am obișnuit cu propriile infirmități sociale; cu lipsa de educație, cu „prezervarea” liniștilor noastre prefăcute, prefăcându-ne surzi, orbi și muți, ca să mai avem acces, măcar și câteva secunde, la gândurile, stările, și amintirile noastre, dosite, înghesuite în noi, de prea puțina liniște de care mai avem parte.

Și atunci am înțeles: Florin Piersic Jr. a procedat corect. Nu putem accepta, la nesfârșit, mitocanii, pentru a nu-i supăra pe civilizați. Ei înșiși, ar trebui să fie deranjați; ar trebui să se deranjeze împotriva gesturilor lipsite de eleganță.

Nu vreau să fiu patetic – nu pentru că mi-ar fi rușine cu asta, ci pentru că nu este rostul acestui material -, dar oamenii ăștia își trăiesc viața acolo, pe scenă, cu sufletul la lumină, petrecându-și drama de a nu putea, nici măcar, suferi în voie, de a nu-și putea plânge, cu toată durerea, părinții plecați: pentru spectatorii lor; pentru dublurile lor neștiute, pe fiecare secundă de rol; pentru toți ceilalți, pentru lupta lor cu ei înșiși, pentru dumirirea de sine, pentru lumina înăuntrului lor.

Pentru asta a plecat Florin Piersic Jr. de pe scenă.

Pentru asta a spus, cândva, Gheorghe Dinică – indiferent de context, textul, uneori, este valabil -, „Multă lume, puțini oameni!”.

Pentru nevoia de bun-simț.

P.S. Oana Pellea, pe Facebook: „Citind comentarii…

Nu, nu actorul se face vinovat pentru nesimțirea unor spectatori! Unii spectatori sunt nesimțiți. Punct. Spectatorul nesimțit lasă telefonul deschis… să-i sune în timpul spectacolului… sau se uită pe facebook sau comentează cu voce tare (în timp ce actorul îi dăruiește timp și viață, emoție și profesionalism) pentru că este nesimțit! Nu pentru că nu-i place piesa, sau actorul…

Spectatorul nesimțit îi deranjează pe ceilalți spectatori și pe cei de pe scenă! Punct. Actorul nu este lăutarul ce îl plătești să vină la masa ta! Spectatorul plătește un bilet de intrare într-o locație unde se desfășoară un act artistic. Spectatorul plătind biletul nu cumpără dreptul de a și bate joc și de a umili artistul! Dacă ne facem că nu auzim sau că nu vedem… o facem din respect față de ceilalți spectatori. Dacă sună de multe ori în timpul unui spectacol… actorul e liber să facă observație sau să oprească spectacolul! Punct”.