La ce i-ar fi folosit înstăritului Iuda 30 de arginți (600 de euro) ?

Poate pentru că ne aflam în bibliotecă, ca într-un cavou al cuvintelor, și aprindeam cu rânjet pieziș de piroman cea de-a patra lumânare de Hanuka, Rabbi Mevin Lempel și-a călcat pe inimă (el, care are doar răspunsuri) și m-a întrebat:

-Ce mai face Oz?
-Vrăjitorul sau „trădătorul”?
-„Trădătorul”, firește.
– Când, pentru că i-a apărat pe palestinieni, a fost etichetat „trădător”, a replicat zâmbind: „O iau ca pe un compliment. Un trădător este cel care se schimbă în ochii celor care nu se pot schimba și nu se se schimbă și nici măcar nu concep o schimbare (…). Ionatan și Michal l-au trădat pe tatăl lor, Saul; Ioab și ceilalți fii ai Zeruyei, cinstitul Absalom, Ammon, Adonia, fiul Haghitei – toți au fost trădători, iar cel mai mare trădător dintre toți a fost Regele David însuși”. Plata răsturnată a „trădării” lui Amos Oz – pierderea Nobelului pentru Literatură.
-Cei treizeci de arginți ai lui Iuda, pe care nu i-a luat, ci i-a dat.
– Oz tot n-a reușit să-și explice de ce s-ar fi bucurat Iuda, un om înstărit, la cei treizeci de arginți (cam 600 de euro, după cum a socotit).
– A reușit. În „Iuda”. Ai citit-o?
-Sunt la pagina 102, la povestea cu al unsprezecelea soldat. O termin până de Crăciun, când o să spunem împreună, Rabbi, povestea. N-am apucat să-ți răspund la întrebare: habar n-am ce mai face Amos Oz în ultima vreme, nu l-am auzit după decizia-dictat a lui Trump din 6 decembrie, dar îmi pot închipui ce ar putea să spună.
-E obosit și lehămetit.
– Crezi, Rabbi, că mai vrea să vadă Ierusalimul, acum, de la etajul doisprezece al apartamentului său căptușit cu cărți din Tel Aviv?
– N-are cum să nu vadă Ierusalimul și din vizuină de vulpe. Ierusalimul în care s-a născut.
– Într-una dintre cărți, nu mai știu în care, există o imagine a finalului, cu evreii și palestienienii care se distrug reciproc și nu mai rămân decât Tora și Coranul, și vulpile care amușină pe ruinele arzânde ale Ierusalimului….
– Mai de folos pentru noi e ce spune Oz când iese din vizuina ficțiunii. „Iubesc Israelul, dar nu-mi place prea tare”.
– Sau: „La finalul unei tragedii de Shakespeare, scena e presărată cu cadavre, peste care poate că planează ceva justiție. O tragedie de Cehov, pe de altă parte, se încheie cu toată lumea deziluzionată, amărâtă, cu inima zdrobită, dezamăgită, absolut spulberată, dar încă în viață. Îmi doresc o soluție cehoviană nu una shakespeariană pentru tragedia israeliano-palestiniană”…