Stâlpările faptelor bune

M-am deșteptat dis-de-dimineață în minte cu chipul luminos al Patriarhului Teoctist, Dumnezeu să-l odihnească cu drepții Lui pe acest arhipăstor înduhovnicit a cărui istorie adevărată, dacă nu va fi scrisă, mă voi învrednici vreodată s-o scriu eu.

În Anul Spaimei 1988, Teoctist rostea, cu dulceața simplității sale de mare trăitor ortodox, această omilie, din care am copiat, ca diecii, fragmente, la o poruncă de deasupra.

„(…) Acestei sărbători cu înțeles teologic atât de profund, poporul nostru, în graiul său curat și cu imaginația sa bogată în exprimarea adevărurilor de credință, i-a zis Duminica Floriilor. Floriile vin aproape întotdeauna, ca în această primăvară, cu soare, muguri, flori, chezășie a biruinței vieții. Acum începe să se trezească la lumină întreaga fire, împodobindu-se cu veșmântul strălucitor al florilor de primăvară. Marea și dumnezeiasca taină a mântuirii noastre, actualizată atât de viu și de puternic în această săptămână, se desfășoară liturgic în cântările noastre ortodoxe și în mireasma florilor. Acestea înmiresmează și împodobesc, în seriile de Denii, de sărbătoare mare, Sfântul Epitaf, punerea în mormânt a Domnului, crucea răstignirii, îngroparea, învierea cea de-a treia zi și însuși sfântul lăcaș.

Duminica Floriilor, nume dat de strămoșii noștri Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, arată credința lor plină de convingere că așa cum firea întreagă se înnoiește necontenit, de la plăpândul fir de iarbă ce biruie gerul și frigul până la valurile de flori din livezile nesfârșite, tot așa și adevărul Învierii și virtuțile credinței biruie întunericul păcatului: îndoiala, zavistiile, lăcomia, mândria și tot ceea ce stă piedică în calea dezvoltării armonioase a sufletului nostru. Faptele bune, virtuțile creștinești pe care Sfinții Părinți le aseamănă cu florile, cu ramurile de finic, trebuie să le avem și noi, așa cum și cei din Ierusalim le-au arătat când L-au primit pe Mântuitorul Iisus Hristos cu osanale, cu ramuri de finic simbolizând mlădițele vieții și ale nădejdii în Soarele dreptății. Biserica noastră dreptmăritoare păstrează această moștenire și cinstește acest praznic nu numai pentru înțelesul său simbolic, ci și pentru că, prin aceasta, se actualizează și se afirmă statornicia noastră în credința ortodoxă și comuniunea cu moșii și strămoșii noștri, care, de asemenea, au cinstit această sărbătoare cu mare evlavie. Această legătură cu ei și această continuitate a credinței, ca și acest miracol al firii care se reînnoiește și rodește din aceeași tulpină, echivalează – pentru fiecare dintre noi și pentru Biserica ai cărei fii ne știm – cu păstrarea identității noastre și a tăriei crezului reînnoit din neam în neam.

În Deniile din această Săptămână Mare, să-L primim și noi pe Mântuitorul Iisus Hristos cu aceste flori ale credinței și să-L însoțim cu evlavie spre patimile cele mântuitoare și spre Înviere. Spre a ne bucura deplin de lumina Învierii trebuie să mergem pe drumul pe care a mers Mântuitorul Iisus Hristos, să-L însoțim cu credința noastră, cu spovedania și curățirea de păcate, cu împărtășirea din dumnezeiescul Său Trup și Sânge – taina unității depline cu Mântuitorul Hristos și cu Sfânta Sa Biserică.

Iată, iubiții mei, însemnătatea duhovnicească a sărbătorii Intrării în Ierusalim a Mântuitorului Hristos. Dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a ajutat să săvțrșim această frumoasă rânduială de Florii și-L rugăm, de asemenea, să ne învrednicească să-L însoțim pe drumul către Ierusalimul cel ceresc, acolo unde El așteaptă pe fiecare fiu și fiică a Bisericii noastre strămoșești, acolo unde lumina luminează neîncetat, unde dreptatea dumnezeiască desăvârșită sălășluiește și stăpânește pentru totdeauna, unde Mântuitorul Hristos, ca Mire al Bisericii și gazdă a noastră în Cămara Sa cea împodobită, ne așteaptă la vremea cuvenită cu bunătatea, cu iertarea păcatelor, cu iubirea Sa cea nesfârșită pentru lume, ca pe niște moștenitori ai vieții celei de veci, pentru a dobândi împărăția cea gătită tuturor celor ce fac voia Lui. Cu stâlpările faptelor bune să-I cântăm neîncetat: ”.