Nu este un nou Război Rece. Este mult mai rău

Însă, fermitatea poziției Statelor Unite ca singură superputere globală, absența reperelor ideologice și organizatorice pentru repoziționarea statelor în două tabere opuse, precum și interdependențele economice uriașe dintre vectorii unei posibile noi ordini mondiale, fac ca apelarea la modelul Războiului Rece să fie lipsită de consistență și, ca urmare, inoportună.

Urmare a anexării Crimeii de către Federația Rusă, analiști din toată lumea au clamat intrarea omenirii într-un nou Război Rece. Tema a fost amplificată în permanență de intensificarea programelor de înarmare ale Rusiei și Chinei. Creșterea semnificativă a prezenței militare active a Rusiei în spațiile de conflict din regiunile de interes strategic și dislocarea forțelor navale chineze, pentru exerciții complexe, din Marea Chinei de Sud, până în Marea Mediterană, au repornit mașinile de calcul al indicatorilor de forță militară, în logica dimensionării balanței de putere din timpul Războiului Rece. Accentul pus pe modernizarea forțelor nucleare și chiar trecerea la amenințarea cu utilizarea acestora, au reactivat instinctele latente ale politicilor de disuasiune. Mai mult, amplificarea volumului comerțului cu armament și alternanța părților implicate, au condus la creșterea complexității matricei de interacțiune a intereselor de securitate națională. Rusia exportă din ce în ce mai mult armament în Orientul Mijlociu, către țări racordate tradițional la tehnologia militară americană, așa cum sunt Irakul sau Arabia Saudită. China este pe cale să devină principalul furnizor de armament pentru țările din Asia de Sud-Est, poziționate pe noul drum al mătăsii desenat de gândirea strategică de la Beijing. Amenințările directe cu utilizarea forței pentru protejarea propriilor interese a intrat în cotidianul declarațiilor politice și asumărilor strategice de la Washington, Moscova și Beijing.

Cu toate acestea, preluarea simplistă în retorica de securitate a conceptului de Război Rece care a dominat politica internațională de securitate pentru aproape o jumătate de secol, este cel puțin neinspirată, dacă nu total eronată.

În primul rând, Statele Unite au capacitatea și voința de a-și menține supremația la nivelul sistemului internațional și de a acționa pentru a-și impune poziția hegemonică, ca lider al ordinii globale instituite la finele Războiului Rece. Nu există nicio altă țară care să dețină resursele și cunoașterea pentru a-i contesta această poziție. În schimb, se ridică din ce în ce mai multe puteri, ale căror intenții vizează crearea unui spațiu vital al influenței și controlului, cel puțin la nivel regional. Viziunile de acest tip se regăsesc în strategiile de securitate sau în discursurile liderilor politici. Reperul relevant în planul politicii de securitate al acestor actori este geografia, iar metrica se regăsește în amploarea spațiului de interes și controlul căilor vitale de acces.

CITEȘTE CONTINUAREA PE MONITORUL APĂRĂRII