Total Kombat: fucking Daddy și aruncătorul de flăcări

Ultima dată când l-am văzut pe președintele Liviu atât de supărat fusese într-o vineri seara, după o emisiune televizată în care se zvonise că Spitalul Micul Pentagon va fi preluat de miliardarul filantrop George, un american cu origini ungurești. Auzisem despre moșuleț că ar fi un soi de neocomunist fără tată, fără mamă, dispus să calce pe cadavre ca să-și atingă visul: întemeierea unui Stat Global după modelul UE, cu capitala la Ierusalim. Doar că asta ar echivala, inevitabil, cu pierderea suveranității spitalelor psihiatrice și diminuarea prerogativelor președintelui Liviu. Perspectiva de a nu mai acționa discreționar în propriul fief îl scotea din minți pe șeful Micului Pentagon. Se gândea că ar fi ca și cum cineva i-ar fura jucăria preferată (un vibrator Hugo Boss cu celule solare).

În ultima vreme vedea dușmani peste tot, își triplase porția de medicamente și privea foarte des peste umăr, de teamă să nu se trezească, din senin, cu un cuțit înfipt în spate. Pentru președintele Liviu, Statul Paralel începuse să devină o amenințare minoră în comparație cu miliardarul George. Avea dese coșmaruri cu el, se trezea în toiul nopții țipând, lac de sudoare, mai speriat decât un iepure aruncat în cușca leului (sau decât Klaus rămas, brusc, fără bucătar personal). Preventiv, șeful spitalului dormea cu vesta antiglonț pe sub bluza de pijama, își instalase senzori de mișcare până și-n chiloți, deși dispozitivele declanșau alarme false ori de câte ori Liviu se gândea la secretara lui (o bombă sexy cu silicoane obraznice), la asistenta Olguța, sau la reprezentanții Opoziției.

Nimeni n-ar fi crezut că într-o frumoasă după-amiază de joi avea să aterizeze în curtea spitalului un elicopter avându-l la bord pe însuși filantropul George. Era echipat ca un adevărat Rambo, avea cartușieră la piept, două pistoale automate de proveniență KGB, cinci grenade defensive și un aruncător de flăcări. La cei 88 de ani ai săi, moșulețul se ținea bine, nu i-aș fi dat mai mult de 78.

De după draperia groasă de la fereastra biroului, președintele Liviu își făcu cruce cu limba și spuse Tatăl Nostru de trei ori. Îi sosise ceasul. Ar fi fost inutil să se împotrivească, miliardarul venise înarmat până-n dinți cu un singur scop: să-l lichideze!

Îi trecură rapid prin fața ochilor momentele fericite, ziua în care își pierduse virginitatea în boscheții din Videle, nașterea copiilor, capturarea primei știuci pe Insula Belina, asfaltarea primului kilometru de drum în orașul Alexandria, demisia lui Victor și preluarea conducerii spitalului, partidele de lapte gros pe plaja de nudiști din Brazilia, orgiile cu asistente și doctorițe, neutralizarea binomului Codruța – Florian. Nu avea mari regrete, își trăise viața din plin. Însă ar fi preferat să moară de la o supradoză de medicamente, decât de mâna unui străin.

În drum spre biroul lui Liviu, miliardarul american lichidase șapte gardieni Psi care încercaseră să-l oprească. Apoi deschise ușa cu o lovitură de picior și trase în tavan rafale de pistol automat. Tencuiala căzu în ceașca de cafea a președintelui, iar bărbatul învârti iute cu lingurița, de parcă ar fi fost vorba de un supliment de lapte picat din cer.

Își bău cafeaua și clipi des.

-Ai venit după mine, George?

Fără să-i răspundă, bătrânul filantrop scoase din raniță un purcel la proțap și-l înfipse în dușumea. Pe urmă se așeză în fotoliu, își propti aruncătorul de flăcări pe genunchi și începu să pârlească animalul.

Liviu înghiți în sec, mirosul de șoric ars îl lovise direct în stomac.

-O să luăm prânzul împreună, preciză miliardarul într-o engleză cu accent de London School of Economics.

Cu mâinile tremurânde, Liviu își turnă un plic de Smecta pe birou și-l aspiră pe nas cu două vouchere de vacanță făcute sul. Acum se simțea mult mai bine. Își rezemă capul de spătarul scaunului și încercă să-și imagineze că n-o să fie chiar ultima lui masă. Poate, printr-un miracol, o să-l înduplece pe miliardar.

-Știu că ai venit să mi-o tragi, George, dar lasă-mă să-ți explic. Nu sunt chiar atât de vizionar precum mă văd unii, însă nici atât de bandit precum pretind alții. Încerc să mă descurc într-un stat parțial mafiot, parțial paralel… Crede-mă, nu am nimic cu ONG-urile, cu multinaționalele, cu profitul care zboară din țară, sau cu globalizarea ca modalitate de a suge sângele popoarelor mici și mijlocii. Mi se fâlfâie. Oricum, s-a cam furat tot ce era de furat. Dar nici nu pot sta cu capul plecat, să-mi dea muie Justiția dimpreună cu serviciile și ambasadele… Mă-nțelegi, prietene?

Bătrânul filantrop îl ignoră. Părea preocupat exclusiv de porcul său la proțap, înspre care propulsă încă o jerbă de flăcări. Căldura și fumul din încăpere îi provocară președintelui Liviu un acces de tuse. Deschise larg fereastra, inspiră până-n fundul plămânilor, apoi își continuă ideea.

-Fără mișto, George, nu mi-e frică să mor. M-am călit după atâtea atentate. Teroriștii Statului Paralel sunt mai răi ca militanții Hamas, doar îi cunoști și pe unii, și pe alții. Mă filează non-stop, vorsă-mi ia gâtul la prima mișcare greșită. Însă eu am o vorbă: ce nu mă omoară, mă întărește… Totuși, fă-mă să înțeleg un lucru. Vrei să mă arzi de viu, ca pe ultimul porc bolnav de pestă africană?!

Miliardarul american (cu echerul și compasul gravate într-o loc secret, pe interiorul chiloților) își scoase cuțitul de la brâu, spintecă pulpa purcelului și începu să molfăie grăbit o bucată de carne, de parcă n-ar mai fi mâncat din septembrie 1992, de când pariase împotriva lirei sterline.

-Mmm… delicios!

Pe urmă se ridică, îi ordonă președintelui să-și dea jos pantalonii și-l ochi cu aruncătorul de flăcări direct între picioare. Apăsă pe trăgaci, iar Liviu scoase un urlet de spaimă. Sări în capul oaselor uitându-se, buimac, în jur. Era singur în dormitor. Avusese iarăși un coșmar urât cu dușmanul său de moarte.

(va urma)