Dictatura minorităților. Un vot mic pentru mine, dar uriaș pentru viitorul țării

Pe măsură ce se apropiau zilele referendumului, pe holurile spitalului se simțea o tensiune greu de suportat. Susținătorii celor două tabere se radicalizaseră pe ultima sută de metri, pe rețeaua Madbook circulau informații trunchiate, jumătăți de adevăr sau chiar minciuni sfruntate, ce păreau desprinse dintr-un curs clasic de manipulare. Multora le era groază să-și exprime punctul de vedere. Știau că se puteau trezi cu o ștampilă-n frunte, fie de homofob-tradiționalist, fie de bulangiu-marxist. Dispăruseră nuanțele, ambele tabere își proclamaseră unilateral monopolul pe adevăr, iar oricine se situa în afara adevărului devenea automat persona non grata, trădător plătit de imperialismul rusesc retrograd sau de ONG-urile imorale ale miliardarului filantrop.

Adevărata miză a referendumului, familia tradițională, picase într-un con de umbră, războiul nu mai avea în prim-plan toleranța față de minoritățile sexuale (ultrapromovată în filmele de la Hollywood), ci bătălia crâncenă dintre tradiționaliști și așa-zișii progresiști. Războiul sexelor marginalizate devenise, de fapt, războiul dintre două ideologii, una sprijinită intens de Biserică, cealaltă aproape fără niciun Dumnezeu. Și pentru că în politică, atunci când lupți pentru o idee, scopul scuză mijloacele, beligeranții folosiseră un întreg arsenal de arme interzise, de lovituri sub centură și diversiuni menite să manipuleze electoratul.

Deloc întâmplător, organizatorii referendumului se treziseră chemați de urgență la Spitalul Psihiatric Jours Heureux din Bruxelles, unde prim-vicele Frans îi pusese la zid, îi mitraliase din toate pozițiile, invocând grave derapaje în domeniul Justiției. Printre rânduri, aruncase în context două vorbe despre minoritățile LGBT. Evident, știa ce-i aia o familie, avea și el una acasă, dar, să fim serioși!, în plin secol XXI, în plin avânt al globalizării, din moment ce doamna cancelar Angela adoptase atâția refugiați (în calitate de mamă a tuturor răniților), de ce nu le-am permite și bulangiilor din România să adopte copiii aruncați în stradă de familiile tradiționale (în care bărbatul bea de stinge, iar femeia, de nervi, se uită la Exatlon)?

Ca să le arate la fața locului că nu avea nimic de ascuns și că drepturile minorităților sexuale erau pe deplin respectate, președintele Liviu îi invitase pe oficialii de la Bruxelles la Spitalul Micul Pentagon. Încă de la scara avionului, doi ofițeri SPPP (Serviciul Psihiatric de Pază și Protecție) îi preluaseră pe președintele Jean-Claude și pe prim-vicele Frans, sărutându-i direct pe gură și lăsându-le câte o carte de vizită în buzunarul de la piept. În onoarea înalților oaspeți, președintele Liviu pregătise un dineu, precedat de un spectacol al minorităților LGBT. Urmau să vadă, cu ochii lor, că la Spitalul Micul Pentagon nu putea fi vorba de nicio discriminare. Dimpotrivă.

Într-o cadă plină cu nămol de Techirghiol, doctorițele Carmen și Gabriela acceptaseră, de dragul invitaților, să joace rolurile a două lesbiene, se băteau cu noroi, își smulgeau reciproc pijamalele și pozau sexy pentru distinșii oaspeți de la Bruxelles.

După primele linii de medicamente psihotrope trase pe nas, Frans și Jean-Claude rămăseseră la bustul gol, se simțeau chiar mai bine decât la Balul Pensionarilor Progresiști, unde se destrăbălaseră până-n zori cu niște pițipoance de la Grupul Verzilor. Spectacolul minorităților sexuale din Micul Pentagon le deschisese apetitul, îi ceruseră lui Liviu să le trimită pe cele două doctorițe la duș, apoi în salonul lor de la etajul 5. Însă până atunci, fură abordați de un transsexual de la Asociația FAIANȚA, care îi rugă să participe la un spot publicitar de boicot al referendumului. Ideea filmului era simplă: Frans și Jean-Claude, doi bărbați cu aceeași orientare sexuală, se iubesc cu partenerele în mijlocul naturii, într-o căpiță de fân, până când căpița ia foc, lovită din senin de un fulger. Tușind, plini de funingine, cu părul scrum, cei doi politicieni ies din flăcări cu următorul îndemn: Dacă nu vreți să ardeți de vii, ca niște porci bolnavi de pestă africană, atunci pe 6 și pe 7 octombrie stați acasă! Iubiți-vă în locuințele voastre! Spuneți NU regimului nazist condus de președintele Liviu!

La dineul oferit în onoarea înalților oaspeți, Klaus, Cosette, Clotilde și Ludovic veniseră în pijamale inscripționate cu mesajul #boicot, în timp ce Traian, Viorica și doctorul Tudorel își tatuaseră pe brațe un bărbat și o femeie în poziția clasică „doggy style”, cu steagul UE pe post de lenjerie intimă. Cu toții aplaudară ultimul act al spectacolului erotico-artistic pus în scenă de minoritatea LGBT – un număr de pantomimă în care două asistente în costume de baie mimară ceremonia religioasă de parteneriat civil, oficiată de preotul Bisericii Universale Sfântul Video-Chat de la Vaslui.

La fel de satisfăcut ca atunci când auzise, în direct, discursul Vioricăi în fața celor peste 700 de europacienți, președintele Liviu se ridică de la masă pentru un mic speech.

– Aș dori să le mulțumesc invitaților noștri, lui Frans și lui Jean-Claude, că ne-au onorat cu prezența. Îi asigur că, indiferent de rezultatul referendumului, românii îi vor tolera în continuare pe bulangiii de la Bruxelles. Inclusiv pe ăia 47 care i-au trimis Vioricăi un protest cum că – vezi Doamne! – nu mai pot respira ei de grija copilașilor noștri. Hai sictir! Recunosc, nu ar fi fost prima dată, în istoria țării, când am fi stat capră pentru străini, însă în chestiunea familiei tradiționale, am decis să rupem pisica-n două… Noi am intrat în UE în căutarea democrației și bunăstării, nu în căutarea pervertirii sexuale, depravării și dictaturii minorităților. Cât despre așa-zisul ROEXIT, este decât o diversiune ordinară, de aceea îi îndemn pe toți pacienții să iasă la vot. Un vot mic pentru mine, dar uriaș pentru viitorul țării.

Preocupat să-și recupereze joint-ul cu canabis pe care și-l scăpase din neatenție în chiloți, Jean-Claude îl îndemnă pe colegul său de la Bruxelles să ia cuvântul. Prim-vicele Frans tocmai reușise să facă două plăți pe mobil – la factura de gaz rusesc și la factura de pilates (pentru cele două tinere refugiate din Siria pe care le ținea ascunse în beciul casei părintești din Maastricht). Își puse telefonul în buzunar și se îndreptă spre microfon.

– Noi, olandezii, avem un proverb interesant: Ține-te de partea groasă a copacului! Dragă Liviu, în lumea asta globalizată cu viteza luminii, partea groasă a copacului suntem noi, băieții deștepți și progresiști de la Bruxelles, nu americanii lui Donald, englezii Therezei, ungurii lui Orban sau alți naționaliști obscuri, despre care istoria va reține doar că au făcut umbră pământului degeaba. Unii ne-au criticat că avem prea multe privilegii, prea mulți bani în comparație cu munca prestată la spital, și că am fi în stare să legiferăm și căsătoria dintre un bărbat și o maimuță, dacă ideologia ne-ar cere-o. E dreptul lor să ne critice, noi mergem înainte. Apropo de asta, și voi românii aveți o vorbă care mie îmi place foarte tare: mergem înainte, că înainte, în comunism, era mai bine, dragi tovarăși și prieteni.

(va urma)