Am fost testat pentru Bruxelles (Doamne, cât sunt de greșit!)

A trebuit să trag pe nas trei linii de medicamente psihotrope ca să pricep, în sfârșit, de ce se dădeau unii de ceasul morții pentru a ajunge pe listele de europacienți. Spre deosebire de Micul Pentagon, Spitalul Jours Heureux din Bruxelles avea o sumedenie de rezerve de lux, pacienții beneficiau de tratamente revoluționare, iar minoritățile puteau să-și facă schimbare de sex o dată la 6 luni, pe cheltuiala statului.

Viorica (de la salonul 20-20) fusese internată acolo, îmi povestise cu lacrimi în ochi cât de frumos se purtaseră doctorii cu ea, deși nu înțelegea o boabă din franceza lor brusselară. Ca și alți pacienți veniți din estul Europei, suportase fără efecte adverse tratamentul psihiatric progresist de spălare pe creier, la finele căruia se simțise mai degrabă bărbat, decât femeie. Începuse să-i crească barbă, vocea i se îngroșase și se ușura din picioare, cățărată pe balustrada balconului, fix în capul bolnavilor care se plimbau prin curtea spitalului. Erau semne clare, ceva se schimbase până și în sufletul ei, folosea cuvinte vulgare, înjura foarte des și le pipăia pe sub pijamale, contra cost, pe colegele de salon.

Perspectiva de a deveni sută la sută bărbat nu o încântase, de aceea hotărâse să plece din Bruxelles și să-și asume poziția de prim-ministru în cadrul Micului Pentagon. Vorba cuiva, decât bărbat prost la oraș, mai bine în satul tău fruntaș!

Pe măsură ce se apropiau euroalegerile, devenea din ce în ce mai evident că se înghesuiseră pe liste prea mulți pacienți. Fiecare nutrea convingerea că locul eligibil i se cuvenea, președintele Liviu îndesase câte patru medici pe o singură poziție, Ludovic resuscitase doi zombi din cimitirul de elefanți, în timp ce Dan și Dacian inițiaseră un soi de competiție internă, în urma căreia cei mai buni dintre cei buni aveau să ajungă pe liste (hai pe bune, mă lași?!).

De ce să nu recunosc, mă atrăgea ideea de a pleca la Bruxelles, mă săturasem de aceleași figuri triste, meniul de la cantină se cam repeta, iar doctorii, oricât se străduiseră, eșuaseră în tentativa de a-mi prescrie un tratament eficient. În continuare, eram singurul pacient sănătos din tot spitalul.

Îmi pusesem întrebarea pe listele cui să candidez, iar răspunsul aveam să-l aflu bătând din ușă-n ușă. Cel mai la îndemână mi-a fost să-l întreb pe președintele Liviu, foarte direct, ce condiții ar trebui să îndeplinesc ca să prind și eu o poziție eligibilă. M-a privit ca pe-un asasin tocmit de miliardarul filantrop să-i înfingă un cuțit în spate. Era șucărit, îl puteam înțelege, tocmai primise pe WhatsAppDoc o fotografie de la spitalul din Istanbul, cu Viorica desculță, în costum de baie, cu turban pe cap. Dansa din buric cu sultanul Recep, în Secția de Reanimare unde fuseseră internați zece guleniști expulzați, pe bucăți, din UE.

– Cornele, mi-a spus Liviu, n-are rost să te mint. Mai am un singur loc liber, neeligibil. Este vorba de poziția 168 de pe listă, cu condiția să se retragă doctorul Codrin. Am apucat să-i promit lui… Știi ce-i poate pielea, nu vreau să mă facă albie de porci. Am nevoie de el să mănânce în continuare rahat în locul meu, până punem Justiția cu botul pe labe, definitiv.

Cât despre Ludovic, chiar nu avea sens să insist. Mi-a spus din prima că m-ar trece pe listă în locul dinozaurilor Crin sau Vasile doar dacă aș reuși să-i aduc trei puicuțe de la salonul fără clanță, foste concurente la Vocea României săltate de gardienii Psi în plin protest #rezist. Ludovic se gândea să le folosească pe fete ca backing vocals, ochise mai demult melodia „Doamne, cât sunt de greșit!” (versuri – Sorinel Salam) și intenționa s-o cânte în campania electorală, la chitară.

Cu Traian, nici măcar n-am apucat să vorbesc, toată ziua stătea pe Skype cu Elena din Costa Rica, femeia cică bătuse palma cu FBI-ul și răspândise zvonul că și-ar putea aminti unele aspecte tenebroase din perioada ei de glorie. Așa că nu mi-a rămas decât să deschid ușa salonului 20-69, unde Dan și Dacian mă primiră cu destulă răceală, se temeau ca nu cumva să mă fi trimis președintele Liviu, ca să-i spionez.

– Ia loc, mă îndemnă Dacian, după ce-i spusesem scopul și durata vizitei.

El și cu Dan dormeau practic în același pat (model Progresist, cu saltea K. Marx fără arcuri) de când ultimul amenințase că sare în gol de la etajul 4, dacă Dacian se combină cu oamenii lui Klaus.

– Ca să ajungi pe listele noastre, îmi explică Dacian, trebuie să îndeplinești o serie de criterii.

– Desigur, îi spun. Ascult.

– În primul rând, am vrea să știm cum ai reacționa dacă te-ar hărțui sexual o femeie. Să zicem, Viorica, de la salonul 20-20.

Cu siguranță, era o întrebare capcană. Oricum aș fi răspuns, riscam s-o dau în bară.

Încerc să fiu diplomat.

– Mie nu prea îmi plac femeile în general, îi zic. Deci n-aș avea nimic împotrivă.

– Perfect! interveni Dan, sărind din pat. Dar cum te-ai împăca cu ideea de a te căsători cu un transsexual?

– Cum ar veni, să mă căsătoresc cu un bărbat devenit femeie?!

– Exact!

– Dacă știe să facă mâncare, să dea cu aspiratorul și să tacă atunci când eu vorbesc… de ce nu?!

Cei doi lideri se consultară din priviri. Nu se așteptaseră să fiu atât de bine pregătit. După ce le-am mărturisit că îmi place mult spitalul psihiatric din Bruxelles, unde găsești mai mulți papagali pe metru pătrat decât în oricare alt spital din UE, am bătut palma cu Dacian. Din cele două locuri potențial eligibile, unul era al meu!

Singura problemă rămânea să pot gestiona coșmarurile cu viitoarea soție, care în trecutul nu foarte îndepărtat fusese un vajnic bărbat…

(va urma)