De ce nu vrei să mă ajuți pe bune?

De ce nu vrei să mă ajuți pe bune?

De ce spui „Da” doar de dragul de a o spune?

De ce nu ești onest cu mine? Cu tine?

Cu cei din jur? N-ar fi mai bine?

Dacă ți-e frică de a fi judecat

Și vrei să pari ok, când de fapt ești de rahat

Faptul că te dai ce nu ești nu te ajută, de fapt.

De fapt are și mai mare impact.

Că oricum ești cum ești.

Nu faci decât să amâni inevitabilul

Căcatul e căcat! The one and only, inegalabilul!

Nu vrei să ajuți, dar nu vrei să spui „nu”

Sperând că toți din jur vor spune ce de treabă ești tu,

Apoi când vine momentu’, începi să te fofilezi

Cu scuze pe care nici măcar tu nu le crezi.

Cu motivări și amânări care cumva îmi arată

C-ai prefera să faci orice, da’ nu ce mi-ai spus odată.

Atunci, când am vorbit cu tine,

Te-am privit în ochi și ți-am zis că nu sunt bine

Și că am nevoie să mă sprijin pe cineva

Și că n-am știut să mă duc altundeva.

Un „Nu” , „Nu pot” „Nu vreau”, cinstit

E mult mai ok decât un „Da” ne… simțit.

Nu-i rușinos să spui „Nu știu”, când nu știi ceva.

E rușinos să nu știi, dar să spui „Știu, da!”

Pentru că așa deranjezi și încurci

Apoi zici că n-ai înțeles de fapt, de parc-ai vorbit cu turci.

După aia? Frustrare, nervi, ceartă, conflict

Când un simplu „Nu” nu era un delict.

Și dacă, totuși, te apuci, deși știi că n-o să duci,

Faci ceva în scârbă, ca și cum am fi uituci

Și când îți spun că ce-ai făcut nu-i ce ți-am cerut,

Îmi spui „Eee, mai ai și pretenții! Atât s-a putut.”

Și uite așa te joci cu nevoia cuiva

Și cu speranța pe care și-o pune în cineva.

Dar când ești întrebat? Ai pretenții de la alții.

Ți-ai dori ca, în general, să ne avem toți ca frații

Deși în secret și tu aderi la cultura de „mare b0$$”

Și-ai face orice ca să tragi pe oricine în jos.

Dar în timp ce o faci, să dai bine pe hârtie

Că na, nu știi niciodată ce o să fie

Și poate o să ai și tu nevoie cândva.

Ca să poți să spui „Păi, și eu am vrut să te ajut, da!

Da’ na… Știi căăă…. Ha, ha.”

Nu, mersi! Doar ai mințit. Și ăăă… Bla, bla!