Centenarul în TELEORMAN, mare cât o caserolă cu SARMALE

În locul unde s-au desfășurat manifestările, în zona Palatului Administrativ din Alexandria, oamenii parcă așteptau ceva. Se putea crede că era vorba despre discursurile aleșilor sau despre simplul fapt de a-i vedea acolo pe toți cei care poartă cu mândrie uniforma statului român. Dar era mult mai puțin de atât…

În primul rând se aflau parlamentari, aleși locali și conducători de instituții, care încercau să ascundă faptul că frigul cumplit de afară le perturbă confortul, de dragul momentului festiv, care, însă, nu s-a deosebit cu nimic de cel din anii precedenți. În primul plan apare primarul orașului Alexandria, Victor Drăgușin, care ține să precizeze că momentul e istoric și unic, astfel că trebuie privit cu toată seriozitatea: „S-a dovedit, însă că a fost mai ușor să se înfăptuiască unirea din 1918 decât să ne unim noi astăzi, în 2018, și să sărbătorim împreună. Cauzele sunt multiple și la o analiză simplă toate converg către alte interese decât cele care i-au mânat către Alba Iulia pe frații români din toate colțurile țării, acum o sută de ani. Centernarul este despre trecut, prezent și viitor. Este despre pecetea sacră a legământului făcut pe câmpurile de luptă de toți martirii români, este prețul suprem, plătit cu sângele ce s-a vărsat pentru neam și țară, este despre forța unui popor de a renaște din propriile zbateri în care am fost aruncați și conduși din umbră în ultimii ani!”.

După discursul care nu a mișcat prea tare populația, a venit și adevăratul moment de bucurie pentru oameni: momentul sarmalelor. Municipalitatea din Alexandria a cheltuit 12.800 de euro pentru achiziția a 5.000 de porții de sarmale. Timp de zeci de minute, oamenii au format cozi și au așteptat cuminți să-și primească faimoasa caserolă cu trei sarmale, ba chiar să ia și pentru cei de acasă, pentru a le face tuturor o bucurie de Centenar. Alături de porția de sarmale, cei răbdători primeau și un „La mulți ani”.

Cumva agresați de numărul mare de pofticioși, cei care se ocupau de distribuția mâncării îi trimiteau pe oameni și în alte puncte de interes: „Uite-aicea, că nu e nimeni. N-avem pâine!”.

Un angajat al Poliției locale primește oferta de a lua porția de sarmale în timpul programului de lucru, dar responsabil, omul spune că va reveni mai târziu, pentru că nu poate să stea să mânânce. Chemările la mâncare i-au copleșit pe locuitorii orașului, care nu mai puteau de drag că primesc și două caserole, dacă cer. Și astfel, cei mai mulți oameni din Alexandria au simțit Centenarul: ca pe o porție de sarmale.

Câțiva metri mai încolo de locul în care se primeau caserolele cu sarmale se întâmpla ceva unic în istoria orașului: un om de afaceri local dona orașului Alexandria o statuie, simbol al jertfei eroilor români. Acolo, însă, era o mână de oameni… Și atât. Omul de afaceri Gabriel Florea, vizibil emoționat de semnificația momentului, nici nu a remarcat că primarul orașului lipsea. Cei câțiva oameni sosiți acolo păreau cu adevărat impresionați de faptul că un om a decis să ofere orașului său natal o statuie. De altfel, și omul de afaceri a simțit nevoia să spună că pentru el, clipa e de o importanță colosală: „Cu gânduri patriotice, evident, sunt clipe pline de emoție, o puternică încărcătură emoțională și îmi doresc ca peste 100 de ani, cel puțin, ca această țară să fie în granițele ei actuale, dacă nu în cele istorice și să fie în continuare pline de patrioți, ca mine, ca dumneavostră, ca toți cei prezenți aici. Și așa să ne ajute Dumnezeu”.

Felicitat de cele câteva zeci de persoane care au decis, totuși, să îndure frigul câteva minute, Gabriel Florea a dezvelit, împreună cu fiul său, statuia.

Sculptorul și-a rostit și el bucuria de a se afla la Alexandria, într-un moment istoric atât de important, pentru a lăsa urmașilor acestor locuri un dar de care se vor putea bucura mulți ani: „La 100 de ani de când existăm, ca și popor, datorită unor oameni extraordinari, cărora le mulțumesc, ca și cetățean al acestei țări, nu ca artist, începând cu cei care s-au jertfit, dând banul din buzunarul său, fără să ia ceva la copii și tuturor celor care au făcut să fie posibil ca această lucrare să fie așezată. Presupun că și cei din cadrul… Mă refer în special la autoritățile locale. Ce-aș dori totuși să punctez? Firul de nisip din această plajă enormă care se numește România sau ceea ce facem noi zi de zi pentru a merge mai departe. Acest fir de nisip este esențial. Dacă nu ne vom transforma fiecare în câte un fir de nisip, povestea noastră se va termina mult mai repede. Ceea ce facem noi acum este pentru ei, pentru copiii noștri, pentru cei care vin după noi. Altfel, copiii noștri vor fi dezrădăcinați. Suflarea vântului o să-i clatine foarte rapid. Vedeți ce vremuri trecem”.

Pe de altă parte, la 8 kilometri de Alexandria, în comuna Măgura, trăiește eroul de război Simion Gârlea, care a împlinit 100 de ani chiar în anul Centenar.

În casa mică și modestă din localitatea Măgura, eroul își strânge de ani întregi amintirile și le organizează în agende. Nu uită pe nimeni dintre cei care i-au trecut vreodată pragul și vorbește cald despre trecut și despre prezent, ca și cum toate acestea l-ar cutremura în mod ireversibil. Ne arată fiecare hârtie cu prețuirea pe care alții o acordă bancnotelor sau caserolelor cu sarmale:”Uite, am aicea… astea… și fac calendare. Am până acuma făcute peste 100 de calendare. Și ăsta e modelul. Aflu când s-a născut…”

Își amintește cu drag fiecare moment în care a fost prețuit. Păstrează decupaje din ziarele locale, dar și fotografii făcute cu prilejul unor ceremonii: „Aicea-i când am fost la București. Aici e Carmen Dan și generalul Dinu Sterian. Era o întâlnire”.

Apoi ne arată o poveste: „Uite poza asta aici. Și acum să vă spun eu despre ce e vorba. În decembrie 1944, am cantonat la o familie de unguri, pe 10 decembrie și în noaptea aia, în camera respectivă, am dormit 9 ostași și 9 civili membri de familie. N-am prea discutat, că nu prea ne-am înțeles, noi români, ei unguri. Și era uite, fetița asta… Și aici e un articol „Cine s-a rugat pentru mine?” Aici ea a mai avut pe cineva, a decupat-o și asta e icoana, mi le-a dat. Le-am pus în buzunar la veston și de pe 10 decembrie 1944 și am scris eu un articol și am făcut eu asta aici. Ilușca era… Ce-o fi determinat-o să decupeze poza și să mi-o dea? Eu m-am comportat bine pe unde m-am dus”.

După ce am aflat despre Ilușca, fata care s-a rugat pentru Simion Gârlea, ne-am întors la Alexandria. Străzile erau din nou pustii. Nicio urmă a Centenarului nu se mai vedea, doar locul în care se distruibuiseră caserolele cu sarmale era încă populat. Se trecuse la vin…