Cum ne ajută Paraziții să înțelegem taxa pe lăcomie

Metoda e productivă electoral, dar inutilă în rest, fiindcă simpla dorință de a găsi pe cine să dai vina nu ajută o societate să progreseze.

Stârnirea unui astfel de mecanism de reacție emoțională este folositoare doar pe durata procesului electoral: alegătorii își descarcă furia pe o anumită entitate (instituție, grup, individ), considerată vinovată de relele din țară și îl votează pe politicianul care se declară cel mai dispus să facă dreptate, luptând cu entitatea. Dincolo de acest folos însă, relele din țară vor continua dacă politicianul nu știe sau nu poate să lupte cu entitatea ori dacă nu entitatea era de vină pentru relele respective. Și chiar dacă entitatea era vinovată, înfrângerea ei nu e suficientă pentru ca răul făcut să fie îndreptat.

De aceea, când ascultăm acuzațiile aduse de un politician aflat în campanie la adresa unei entități propuse ca țintă a indignării, ideal ar fi să avem două personalități și s-o dezvoltăm pe a treia, vorba unui cântec celebru al Paraziților: o personalitate care gustă plăcerea de a ne indigna pe entitate; o altă personalitate care gustă plăcerea de a ne înfuria pe politician; în fine, o a treia personalitate, care încearcă să evalueze rațional interesele țării în contextul luptei respective.

În cazul de față, cel mai sigur drum spre o evaluare rațională e lărgirea orizontului dincolo de granițele României. Imposibilitatea statelor de a fiscaliza adecvat afacerile multinaționalelor, rezultată din inventivitatea acestora în materie de optimizări fiscale, nu e o noutate, o problemă falsă ori doar problema României. Margrethe Vestager, comisarul european pentru concurență, a ajuns să fie numită de Bloomberg „eurocratul care face America corporatistă să tremure” pentru îndrăzneala cu care a sancționat Apple, Amazon sau Starbucks pentru modul cum au reușit să scape de fisc într-o serie de state europene. Și ea a acuzat companiile de „lăcomie” și a fost atacată de acestea, ba chiar acuzată de președintele american Donald Trump că urăște SUA. În Austria, același cancelar Kurz care a venit să chestioneze guvernul român despre ordonanța „taxei pe lăcomie” tocmai a anunțat că va urma exemplul Franței în impunerea unei taxe digitale sau taxe GAFA (de la Google, Apple, Facebook și Amazon), menită să înlocuiască impozitele pe care giganții digitali, grație optimizărilor fiscale, nu le plătesc pentru afacerile derulate în statele europene.

În România era anul de grație 2014, când ministrul de Finanțe Ioana Petrescu al guvernului Ponta anunța că a cerut sprijinul ambasadorului de atunci al Franței, Philippe Gustin, pentru consolidarea Direcției Prețuri de Transfer din ANAF, ameliorarea conformării voluntare și combaterea evaziunii fiscale după model francez. În 2016, România s-a asociat la proiectul BEPS (Base Erosion and Profit Shifting) al OECD, menit să ajute statele să facă față tehnicilor de transfer al profiturilor din țările unde companiile multinaționale au afaceri spre zone cu impozitare mai mică sau inexistentă. Totuși, eficiența ANAF s-a văzut în continuare mai ales la contribuabilii fără putere, adică IMM și persoane fizice cu venituri și datorii mici și medii. Acum, la sfârșit de an, statul s-a văzut confruntat cu o creștere a deficitului bugetar, întrucât scăderea impozitului pe venit, majorările de salarii și cheltuielile sociale n-au fost compensate de o majorare pe măsură a încasărilor, astfel încât ceea ce s-a perpetuat nestingherit ani la rând, adică raportarea de profituri foarte mici de către o serie de companii cu afaceri foarte mari, a devenit brusc obiect de indignare pentru liderii PSD.

Ca și alte idei ale acestora, instituirea unei suprataxe aplicate marilor companii este inspirată de Ungaria, unde guvernul lui Viktor Orban a introdus o asemenea taxă în 2010, vizând activele sau profiturile firmelor din energie, bănci, comerț și telecom, cu scopul explicit de a suplimenta veniturile bugetare în perioada de apogeu al crizei economice. De aceea s-a și numit taxă de solidaritate, subînțelegând că e vorba de o solidaritate cerută capitalului străin, dominant în companiile și sectoarele cele mai profitabile. În privința băncilor, 15 țări au introdus în perioada crizei și ulterior asemenea taxe, pentru a obține bani în plus la buget, taxe aplicate fie activelor financiare care depășeau un anumit plafon valoric, fie pasivelor bancare. Dintre toate țările, cea mai mare taxă a fost cea aplicată de Ungaria – 0,53% pentru partea din active care depășea 50 miliarde de forinți (la acea vreme 170 milioane de dolari).

În timp, presiunea băncilor a mai îndulcit lucrurile: în 2014, Viktor Orban a convenit cu Andreas Treichl, șeful Erste, ca în schimbul promisiunii băncilor de a mai crește creditarea, taxa să scadă în etape până în 2019 și să nu mai fie luate alte măsuri care să afecteze profitul băncilor. Chiar și așa însă și chiar dacă perioada crizei a trecut, băncile plătesc în continuare astfel de taxe în câteva țări. De exemplu, un raport de anul trecut al Raiffeisen Bank International estima pentru 2017 un impact de cca 119 milioane de euro de pe urma suprataxelor din Austria (55 mil. euro – taxă pe totalul activelor), Polonia (31 mil. euro – 0,44% pentru active de peste 4 mld. zloți), Ungaria (13 mil. euro – taxă de 0,15% pentru active de până la 50 mld. forinți și 0,21% peste acest plafon) și Slovacia (20 mil. euro – taxă de 0,2% pe totalul pasivelor). Profitul consolidat al grupului, care operează în 15 țări, a fost anul trecut de 1,1 mld. euro.

La noi, în schimb, legarea taxei de 0,1-0,4% aplicate activelor bancare în funcție de nivelul posibil al ROBOR este o idee gândită anume să sublinieze altruismul statului: ministrul Eugen Teodorovici a explicat că bugetul pe anul viitor nici măcar nu se bazează pe vreo sumă estimată să fie încasată din această taxă, fiindcă ea are ca scop pur și simplu protejarea românilor cu credite de riscul ca ROBOR să crească din nou. Prin asta, guvernul împușcă doi iepuri: pe de o parte se apără de acuzația că a instituit taxa pur și simplu fiindcă are nevoie de bani, iar pe de altă parte, dacă băncile vor reduce (și mai mult) creditarea pentru economia reală sau o vor scumpi, va avea un argument în plus să afirme că băncile străine, așa cum de la început a arătat PSD, nu țin cu poporul. Același mecanism ar funcționa și în cazul altor multinaționale care ar reacționa la noile taxe din ordonanță ori la alte măsuri fiscale punitive scumpind produsele ori amânându-și vreo investiție. Efectul electoral ar fi deci garantat: am încercat să facem bine țării și dreptate în economie, dar aceste companii ne-au pus bețe în roate.

Simpatizanții bancherilor s-au declarat ofensați de formularea „taxa pe lăcomie”; formularea este însă jignitoare în primul rând pentru cetățenii cărora li s-a explicat inițiativa ordonanței doar ca o răfuială vitejească a lui Dragnea și Darius Vâlcov cu niște zmei care înfulecă banii poporului. Așa se face că fanii PSD au devenit automat imuni la orice argument economic al mediul de afaceri contra ordonanței, în vreme ce adversarii PSD au luat la fel de necritic partea multinaționalelor, doar fiindcă e vorba de o măsură luată de partidul detestat de ei. Iar din aproape în aproape, se înaintează repede pe terenul propagandei: de o parte au reînceput discuțiile despre ce bine ar fi dacă România ar ieși din UE, de cealaltă parte reapare ideea că statul oricum nu merită să încaseze impozite ori să decidă ce face cu banii din ele, din moment ce serviciile oferite cetățenilor tot proaste sunt.

Această abordare a fost încurajată de faptul că nici Dragnea, nici echipa lui nu s-au preocupat să prezinte cifre și date riguroase, inatacabile, interesul lor fiind în primul rând să trezească indignare. La fel cum a fost anul trecut, când defunctele Columna sau Banca Religiilor apăreau pe celebra listă a Ministerului Finanțelor cu cele 31 de bănci care nu fac profit în România, acum lista cu profiturile primelor 100 de companii raportate la cifra de afaceri, întocmită de un ziarist clujean, pomenește de Enel Energie Muntenia ca fiind companie deținută de statul român. Astfel de neglijențe mai denotă însă ceva: un stat slab, care ia măsuri pe genunchi și n-are resurse nici măcar pentru o campanie coerentă de argumentare a măsurilor sale, cu atât mai puțin de a înarma ANAF măcar la nivelul visat de Ioana Petrescu în 2014. De la unul dintre mogulii propuși indignării publice de Băsescu ne-a rămas îndemnul arogant „Domnilor, întăriți-vă statul!” Era arogant fiindcă respectivul știa că statul era atunci slab și că tot slab va rămâne și după ce o să-i strice lui afacerile.