Florina Rogalski, profesoară: Eu am computerul în MINTE, atâta timp cât trăiesc, LUMINA din mine nu se stinge niciodată

„Pentru mine a rămas și astăzi fascinant a citi și a mă pregăti… Generația voastră are calculatorul în față, a căzut rețeaua, ori s-a stins lumina, informația a pierit! Eu am computerul în minte, atâta timp cât trăiesc lumina din mine nu se închide niciodată! „

Cât despre condiția profesorului în societate, Florina Rogalski spune: „Oamenii care au stat la cârma învățământului, aproape tot atâția ani câți ani au trecut de la Revoluție – au fost vreo 27-28 de miniștri în timp, ceea ce este inadmisibil – n-au avut curajul să schimbe fundamental învățământul… Triste zile pentru noi când a trebuit să manifestăm… pentru că nu se mai putea trăi în învățământ… M-a durut sufletul să văd imagini cu lacăte puse la porțile școlilor, nu e o imagine firească, școala trebuie să aibă porțile deschise.”

„Copiii te privesc cu atenție, te judecă… dar ei au o loialitate, și au o inocență, și au și dorința de a învăța. Dacă tu le oferi certitudinea că îi inviți pe drumul cunoașterii, te urmează!.. Foarte mulți dintre elevii mei au plecat din România dar totuși îmi scriu, mă sună, și uneori vin să mă vadă. Eu le-am spus așa: studiați unde vreți, stabiliți-vă unde doriți, iubiți România și respectați-o. Eu sigur fac aceste două lucruri.”

Redăm intergral interviul acordat agenției MEDIAFAX și Gândul.info de Florina Rogalski.

Reporter : Ce ați pierdut și ce ați câștigat făcând meseria de profesor, de aproape 40 de ani?

Florina Rogalski: E o întrebare „provocare”, ca să spun așa, îmi place (zâmbește)! Nu cred că am pierdut nimic. Pentru că mi-am dorit această meserie de când eram copil. Vin dintr-o familie cu o tradiție didactică: bunicul meu patern, Victor Rogalski, a fost profesor universitar, în prima generație de profesori universitari în anii ”30, la Academia de Studii Economice. Și alți membri ai familiei mele au fost tot profesori. Deci, am știut că doresc acest lucru de la o vârstă fragedă și mi-am păstrat această dorință. Pot să vă spun, că după aproape 40 de ani de meserie, nu am obosit! Îmi face plăcere să predau, îmi este dor de copii în vacanțe – unele vacanțe mi se par prea lungi – și cred că a forma oameni este chiar un miracol ținând cont de personalitatea fiecăruia dintre copiii mei! Și gândind în urmă, ținând cont de faptul că în aceste aproape 4 decenii am format câteva mii de oameni, mă gândesc uneori că unii părinți vin și-mi spun: „Doamna profesoară, nu pot să-mi stăpânesc copilul!” sau „Nu știu ce să mai fac cu al meu copil!”. Și uneori am dat această replică: „Dumneavoastră aveți un copil și-mi spuneți că nu știți ce să faceți cu el, eu am avut mii de copii și am știut ce să fac cu ei!”. Deci cred că am câștigat un sens al vieții mele, cum spunea Mircea Eliade, e bine în viață să fii un om cu un destin, cred că acesta a fost destinul meu și nu cred că nu am pierdut nimic!

Reporter: În ce stă sau constă puterea dumneavoastră?

Florina Rogalski: Puterea unui profesor cred că stă în mai multe lucruri. Dar cred că două sunt esențiale. În primul rând profesionalismul. Și acesta se câștigă în permanență! Dacă eu aș preda astăzi generațiilor de elevi numai din ce-am învățat în facultate – și facultatea am terminat-o acum 40 de ani- n-ar fi fost deloc bine. Așadar, pregătirea profesională în meseria didactică se împrospătează mereu. Pentru mine a rămas și astăzi fascinant a citi și a mă pregăti, mai ales că, spre deosebire de alte școli și de ceea ce se spune în general, copiii noștri chiar citesc! Și vin copii cu câte o carte în mână să mă întrebe dacă am citit cartea respectivă și ce părere am despre ea. Deci, eu trebuie să mă pregătesc și să citesc și să fiu la curent cu ceea ce se întâmplă în literatură, în limba, în istoria literară, în critica literară dar și în domeniile conexe.

Iubesc foarte mult istoria, artele și nu cred că le-aș putea preda foarte bine, vorbind despre cultură, dacă nu le-aș corela cu limba și literatura română. O dată, pregătirea profesională! Și în al doilea rând, cred, o dragoste față de copii și o capacitate de a lucra cu ei și de a-i face să te urmeze. Copiii te privesc cu atenție, te judecă, te plac sau nu – este important să te placă – dar ei au o loialitate, și au o inocență, și au și dorința de a învăța. Dacă tu le oferi certitudinea că îi inviți pe drumul cunoașterii, te urmează! Dar trebuie să fii și om cu ei. Deci să fii bine pregătit, să fii om și să mergi cu ei pe un drum care să-i ducă mai departe, dacă se poate, la reușita în viață!

Reporter: În ce stă sau constă libertatea dumneavoastră?

Florina Rogalski: Am spus adesea, ca profesor, cred că sunt liberă să spun ceea ce gândesc, ca un judecător! Sunt inamovibilă ca un judecător! Și, cum vă spuneam într-o discuție a noastră anterioară, nu știu cât de multe lucruri am câștigat în acești ani de la Revoluție – am câștigat, evident, poate am și pierdut – dar libertatea de exprimare o avem! Este pentru mine foarte important! Toată acea personalitate disimulativă, tot acel efort de a gândi una și de a spune alta, cum se întâmpla în comunism, spaima aceea care te însoțea, totuși, în legatură cu ceea ce spuneai sau scriai, pentru mine aceste lucruri au dispărut.

Și cred că, într-o formă civilizată , urbană, argumentată, cu simț de răspundere, poți să spui ceea ce gândești. Eu spun ceea ce gândesc! Și am învățat, dar nu de la început, așa, cam în ultimii 10-15 ani de profesorat, am învățat că nu e suficient să fac o lecție foarte bună sau să realizez o evaluare corectă a elevilor mei. Am învățat că e foarte important să-i ascult și să dialoghez cu ei. Să le respect și lor această libertate de a se exprima, de a-mi spune un gând, o părere, eventual de a protesta față de o anumită decizie a mea sau față de o anumită argumentare cu care ei nu sunt de acord. Libertatea aceasta este de mai multe feluri dar libertatea de a gândi și libertatea de a te exprima mi se par fundamentale pentru calitatea noastră umană. Altfel, cred că ne-am îmbolnăvi și ne-am crea o cu totul altă personalitate.

Reporter: Dacă v-ați întâlni cu dumneavoastră însevă, cea de la 20 de ani, EA ar fi mulțumită de dumneavoastră? I-ați împlinit toate visele, îi mai sunteți datoare cu ceva? Ceva ce nu ați făcut și ea și-ar dori?

Florina Rogalski: (cu zâmbet) Eeeei…Asta e o întrebare foarte interesantă. Asta presupune să mă dedublez, să fiu capabilă de obiectivitate în ceea ce mă privește… În mare parte reușesc acest lucru! Vă spun cum! Am încercat să nu uit cum eram eu însămi elevă. Astfel încât să pot să fiu aproape sufletește de copiii mei, în condițiile în care, de pildă, suntem într-o clasă în care elevii mei au 17 ani și eu am 63 de ani și ca să nu se simtă această diferență temporală care este mare, cum o pot micșora?!, o pot micșora printr-o anumită prospețime sufletească, prin disponibilitatea de a fi alături de ei și intelectual, și uman și părintesc câteodată.

Ce i-aș datora Florinei Rogalski la 20 de ani – la 22 de ani mi-am început, la 22 spre 23 de ani, mi-am început cariera și practic eu nu am părăsit școala niciodată de la 7 ani de când am intrat în școală – da, probabil că îi datorez ceva! O anumită încredere pe care o avea ea atunci că școala românească s-ar putea schimba fundamental. Nu s-a schimbat fundamental. Oamenii care au stat la cârma învățământului, aproape tot atâția câți ani au trecut de la Revoluție – au fost vreo 27-28 de miniștri în timp, ceea ce este inadmisibil – n-au avut curajul să schimbe fundamental învățământul. Eu știam atunci – pentru că am prins și 10 ani de activitate didactică în comunism – știam atunci ce este greșit. Da, toată ideologia aceea care între timp a dispărut dar și un mod anume de a face școală cu manuale unice, la care, iată, ar fi vrut domnul Pop să revină, cu uniformizare a activitații copiilor și a activității dascălilor, cu măsuri luate peste capul nostru și fără a fi consultați, cu o finanțare care – îndrăznesc să spun – cred că era mai bună înainte de ”89, a învățământului decât este astăzi, că tot într-o subfinanțare ne chinuim și-n acest moment, da, tânara profesoară de atunci a crezut că printr-o revoluție lucrurile bune vor deveni mai clare și unele chiar se vor schimba, ceea ce nu s-a întâmplat! Asta în mod limpede! S-au schimbat și copiii, eu pot să vă spun acest lucru, dar nu fundamental. Adică relația dintre ei și noi rămâne aceeași, ca o relație de la un copil sau de la un tânăr către un adult, care a venit să-i învețe câte ceva despre disciplina lui dar și despre viața și despre neliniștile și întrebările lui.

Deci relația aceasta umană care există între mine și copiii mei după ce am închis ușa la clasă, aceasta rămâne, în esență, fundamental aceeași. Da. Spune o frază, un slogan : „învățământul este centrat pe elev”. De parcă învățământul altădată ar fi fost centrat asupra altcuiva. Dar învățământul nu este făcut nici numai din elev nici numai din profesor, trebuie neapărat să fim amândoi pentru a obține rezultatele scontate.

Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi pe care ați trăit-o în carieră?

Florina Rogalski: Au fost mai multe zile foarte frumoase pe care le-am trăit în carieră dar cred că, cu adevărat, am fost impresionată de fiecare dată, nu foarte des, (zâmbește) când elevii mei mi-au spus așa: „Doamnă profesoară, la sfârșit de liceu, nu mai suntem oamenii care am intrat în această școală! Cu ajutorul dumneavoastră noi ne-am schimbat, am evoluat suntem alți oameni!”. În clipa în care ei mi-au mărturisit acest lucru, pentru mine a fost o satisfacție deosebită, deosebită! Sau sunt zile foarte frumoase de început de an școlar când unii elevi îmi spun „Știți că ne-a fost dor de dumneavoastră?! Abia așteptam să înceapă școala!”.

De câte ori spun copiii acest lucru?! Copiii abia așteaptă să plece de la școală! (râde) Și tocmai de aceea am încercat, în această sală de clasă unde ne aflăm acum, o clasă în care eu predau și sunt diriginte de 21 de ani – pentru că mi s-a permis să am aceeași sală de clasă unde vin elevii mei – mă simt aici ca acasă și încerc să-i fac și pe copiii mei să se simtă tot ca acasă, da” fără să sune ca un clișeu. Realmente sa-i fac să se simtă bine aici. Dacă le este dor de școală și, printre alți profesori, și de mine, este o satisfacție deosebită. Când fac o lecție deschisă, când dau un interviu și persoanele care mă intervievează apreciază copiii, imaginea școlii, când obținem rezultate deosebite la olimpiade – și am rezultate multe și chiar rezultate pe țară foarte bune – când simt că un copil vine și îmi spune lucruri pe care nu le spune acasă, și la ședintele cu părinții un părinte sau altul îmi confirmă că acel copil mi-a spus niște lucruri pe care nu le-a mărturisit părinților – deci a avut mai multă încredere în mine și o dorință fără explicații de a comunica cu mine, toate acestea sunt momente deosebite. Și acum, imediat, am un flash back în minte, la o serbare de sfârșit de an, copii de-ai mei mi-au pus și mie o coroniță de premiantă pe frunte – și am o imagine, am o fotografie cu mine – și mi-au zis : „Doamnă dirigintă, sunteți premianta noastră întâi!”, iată momente deosebite.

Reporter: Care a fost cea mai tristă zi pe care ați trăit-o în carieră?

Florina Rogalski: Și acestea n-au fost puține! De data aceasta n-am să mă mai refer la mine ca persoană individuală, ci ca mine în colectivitatea de profesori. Triste zile pentru noi când a trebuit să manifestăm sau când a trebuit să închidem școlile pentru că nu se mai putea trăi în învățământ, când a trebuit să strigăm, la propriu, pentru drepturile noastre, ceea ce nu era normal. M-a durut sufletul să văd imagini cu lacăte puse la porțile școlilor, nu e o imagine firească, școala trebuie să aibă porțile deschise. Când am înțeles că societatea nu ne respectă suficient și societatea nu înțelege că există câteva categorii sociale și profesionale, printre care și noi, fără de care ea nu poate să existe.

Aș îndrăzni să spun, m-am bucurat pentru salariile mărite ale medicilor, pentru întâietatea momentană care li s-a dat, dar aș spune așa, pe medici cine i-a format? Tot profesorii i-au format și pe medici! Sunt atâția oameni care se formează în sistemul de învățământ românesc, atât cât este el în acest moment, și apoi se duc în altă parte să profeseze. Nu este normal! Societatea însăși, societatea românească ar trebui să-și respecte dascălii chiar dacă nu suntem perfecți, chiar dacă au fost niște situații, unele aberante – puține dar au fost – și sigur că ne-au mânjit imaginea în fața societății, dar, să nu se uite, suntem aproape 300.000 de profesori în învățământul preuniversitar și cam 150.000 în învățământul universitar. Suntem aproape jumatate de milion de cadre didactice. Pădure fără uscături nu există! Ai găsit câteva situații care n-aveau ce să caute dar societatea trebuie să gândească în funcție de aceste sute de mii de profesori care țin pe umerii lor, ca Atlas pământul în mitologie, țin pe umerii lor învățământul românesc.

Reporter: Cât din cea care sunteți acum înseamnă greșelile pe care le-ați făcut?

Florina Rogalski: Am făcut și greșeli. Și, ca să fiu sinceră, deși mi-a plăcut întotdeauna performanța, am învățat foarte bine, am dorit excelența și de cele mai multe ori am obținut-o, dar, în sutele de mii de ore pe care le-am făcut de-a lungul a 40 de ani, nu pot să spun că am fost întotdeauna un profesor de nota 10, dar n-am fost niciodată un profesor mai jos de nota 8. Mă refer la actul predării. Pentru că nu suntem roboți, sunt un om. S-a întâmplat să nu mă simt bine, s-a întâmplat clasa să nu fie ce mi-am dorit în acel moment, există mulți factori perturbatori în actul didactic. Profesorul nu este un robinet care dă drumul la informații, este un om care dialoghează cu oameni în ochii cărora se uită. Deci nu întotdeauna am putut să fac o lecție foarte bună și mi-am reproșat asta când a depins de mine.

Pot fi și alte greșeli, uneori am fost mai nervoasă și poate am folosit un ton ceva mai ridicat față de elevii mei. Uneori am fost mai aspră față de ei și n-am căutat întâi înțelegerea și această captatio benevolentiae pe care trebuie mereu s-o realizezi în relația cu cei foarte tineri care, de regulă, greșesc fără voie, nu trebuie să uităm aceste lucruri. M-am străduit însă să greșesc cât mai puțin. Însă, este foarte adevărat, suntem rezultatul firesc și al greșelilor noastre. Am o idee întotdeauna în minte, îmi spun mie însemi : „poți să greșești dar nu repeți aceeași greșeală”! Deci dacă am făcut o greșeală, a doua oară n-am mai facut-o tot pe aceea, am conștientizat-o și am făcut ceea ce trebuia.

Reporter: Ce considerați că este extraordinar în viața dumneavoastră?

Florina Rogalski: Niciodată această meserie, care este și o artă, nu poate presupune rutina în ceea ce mă privește. Chiar dacă am, de exemplu în acest moment, două clase a -12- a, nu sunt perfectă la aceeași lecție și chiar dacă sunt la același autor și am niște texte importante, majore, pe care trebuie să le pun în fața lor și să le discutăm, niciodată la fel! Sunt ideile de bază, care nu pot lipsi, dar lecția la mine este o construcție care ține foarte mult și de spontaneitate. Pot interveni și elevii cu câte o idee față de mine și ideea aceea să mă stimuleze și să purtăm discuția într-un sens sau în altul și este de dorit să fie așa, să fie cu adevărat un dialog. Deci, este o meserie din care rutina trebuie să lipsească. În al doilea rând, am în față niște tineri, chiar acum sunt cu un ochi asupra lor, îi știu pe toți! Pot vorbi despre fiecare în parte, le cunosc personalitatea, știu mereu ce trebuie să adaug și ce trebuie să corijez.

Deci atunci când construiești un om este într-adevăr un miracol! Dar trebuie să mergi în profunzimea personalității acelui om și să știi cine este. Să intri într-o clasă și să nu știi cum îi cheamă pe copii, să-i confunzi, să nu-i cunoști mi se pare o mare tristețe. Deci în această apropiere sufletească, mintală, o apropiere intelectuală, emoțională, profund emoțională cu elevii, asta e marea deosebire, zic eu, între învățământul preuniversitar și învățămîntul universitar! Că nu ții o lecție ex catedra și atât, și ai plecat! Deci în această relație complexă, evident că niciodată lucrurile nu pot fi la fel. Deci nicio zi nu seamănă cu alta, și nicio oră cu alta, și nicio clasă cu alta!

Reporter: Care sunt cele mai mari șanse pe care le-ați primit în viață?

Florina Rogalski: Prima șansă este că m-am născut într-o familie de intelectuali cu o anumită tradiție și pe linie maternă și pe linie paternă, cum vă spuneam la început, cu o anumită dedicație pentru unii dintre ei față de profesiunea didactică. Am primit o bună educație morală, creștină, în familie o parte erau catolici, o parte erau ortodocși, am putut cunoaște ambele forme de religie creștină și asta a fost foarte, foarte bine. Am mai învățat de la părinții mei să evit fenomenul veleitar și arivistic. Niciodată n-am dat dovadă de veleitarism, adica nu mi-am închipuit că pot mai mult decât pot, dacă am dorit să fac ceva am muncit ca să ajung la punctul acela iar fenomenul de arivism n-a existat în familie și deci nu mi-am dorit să parvin material și social altfel decât prin forțele proprii. În familie. Școala românească pe care eu am făcut-o – eu am făcut-o în comunism – am făcut o școală foarte bună. Profesorii mei, de o anumită vârstă cei mai mulți, erau oameni care se școliseră înainte de război, făcuseră vechea școală românească și erau temeinici în ceea ce realizau.

Am făcut, am urmat o facultate de litere foarte bună, cu mari profesori din anul întâi până în anul al -4- lea, căci atunci se făceau 4 ani și era cu mult mai bine. Mă gândesc la profesori ca domnul academician Eugen Simion, cel care mi-a condus și teza de doctorat dedicată prozei lui Mircea Eliade, profesorului Alexandru Piru, care era o bibliotecă vie, slavistului Dan Horia Mazilu, și domnia sa o personalitate, doamnei academician Gabriela Pană Dindelegan, una dintre autoarele noii Gramatici a Academiei, cea mai importantă voce în lingvistica românească și sigur că exemplele pot fi nenumarate. Dacă m-ați intreba dacă am în memorie profesori pe care nu i-am respectat v-aș spune că n-a existat așa ceva. Și să știți un lucru: ca un copil să ajungă la maturitate și să devină un adult e nevoie cam de 70 de profesori pornind de la învățător și terminând cu facultatea, acum cu masteratele, eventual cu doctorat, deci, vă dați seama, aproape 70 de oameni aplecați asupra unei singure personalități pentru a o forma. Deci eu am avut modele! Cine spune că n-are nevoie de modele înseamnă că n-are rădăcini intelectuale. N-are ancore în ceea ce și-a propus să facă în viață. Eu am avut aceste modele! Profesori foarte buni, autori de cărți, cu discurs foarte bun și oameni serioși în activitatea didactică. Cine am fi fără dascălii noștri?! Nu am exista! Nu am exista! Pentru că fără învățătură, fără cultură, fără religie, fără morală nu ești! Poți să viețuiești, dar nu ești. Adică nu te constitui într-o individualitate cu o anumită conștiință.

Reporter: Anul acesta se fac 30 de ani de la Revoluția din 1989. Cum comentați acești 30 de ani de libertate, personal dar și profesional?

Florina Rogalski: Am învățat multe lucruri de la magiștrii mei, printre care unul care mi s-a părut foarte important. Politica ocupă un rol prea mare în viața oamenilor, își neglijează profesiunile, viața personală, pe ei înșiși. Eu n-am făcut acest lucru. Acești 30 de ani, de fapt cu excepția primilor 10 ani, înseamnă trei sferturi din cariera mea didactică. Vă mărturisesc că aș fi putut și mi s-a propus în timp să fiu inspector de specialitate, să fiu inspector general la nivelul ministerului educației în disciplina mea și mi s-au mai propus și alte funcții. Le-am respins. Nu sunt apolitică deloc. Sunt foarte atentă la ce se întâmplă în jurul nostru pentru că în primul rând sunt educator și educatorul nu trebuie să fie apolitic. Pentru că atunci când se întamplă evenimente importante, dincolo de ore și de limba și literatura română, cel puțin cu elevii foarte mari eu le discut, discut aceste lucruri.

Mă gândesc că și ei trebuie să fie ancorați în lumea în care trăiesc. Nu, un cadru didactic nu trebuie să fie apolitic. Da, nu trebuie să facă politică în școală dar asta nu înseamnă că nu trebuie să trăiască viața socială a cetății, ca să spunem așa. Dar în primul rând pentru mine importantă a fost profesiunea. Ăsta a fost lucrul cel mai important. Și să fiu la catedră. Ideea de a avea o funcție publică nu m-a atras, nu m-a atras! Și am constatat la mulți oameni că după un număr de ani de absență de la catedră, îmi pare rău, dar s-au deprofesionalizat iar întoarcerea la catedră ori a fost foarte dificilă ori a fost chiar imposibilă. Este o muncă frumoasă dar grea și această doamnă, care este învățământul românesc, această doamnă venerabilă, dacă o părăsești, uneori nu te mai primește înapoi. Deci pentru mine școala – catedra, relația directă cu elevii mei – n-a putut fi înlocuită de nimic dar am fost o voce în cetate! Sunt o voce în cetate! Adică îmi exprim punctul de vedere față de condiția noastră, față de ce ni se întâmplă, îmi asum responsabilități pentru ceea ce spun. Am certat nu puțini ministri pentru greșelile pe care le-au făcut sau am certat, între ghilimele, societatea românească pentru felul în care ne-a privit sau în care ne tratează. Dar profesiunea este pe locul întâi!

Reporter: Generațiile cu o gândire de tip Gutenberg au făcut loc generațiilor cu o gândire de tip Zuckerberg. Cum credeți că ar trebui să se reinventeze sistemul de învățământ în așa fel încât să nu pierdem conceptul de educație a spiritului uman, paidea?

Florina Rogalski: Da, aceasta este evident o întrebare subtilă și o întrebare de cultură folosind dumneavoastră termenul grecesc consacrat pentru educație, paidea (zâmbește). Vă răspund în felul următor! Generația Gutenberg eu cred că nu va dispărea niciodată. Pentru că depinde foarte mult de profesori dar eu zic că în primul rând de profesorul de limba și literatura română cum face să fie cartea în continuare dorită. Și vă spun un mic truc intelectual, ideea e așa: să porți o discuție atât de interesantă și să dezvălui aspecte negândite ale unei cărți în fața copiilor până la un punct, ca să-i determine s-o citească și apoi să vină ei către tine cu o viziune proprie. Când o carte este parțial înțeleasă să le-o explici. Întotdeauna mi-a fost foarte frică de lectura eșuată, copilul nu trebuie să plece cu această lectură eșuată din clasă. I-am făcut, cel puțin pe copiii mei, să înțeleagă de ce este nevoie ca informația să fie asumată spunându-le așa: „Generația voastră are calculatorul în față, a căzut rețeaua, ori s-a stins lumina, informația a pierit! Eu am computerul în minte, atâta timp cât trăiesc lumina din mine nu se închide niciodată! Eu vin în fața voastră cu lucruri citite, gândite, la care am meditat și care sunt pentru mine achiziții pe viață.” Când au deschis cartea și-au redeschis-o, ei pot gândi și regândi ce-au găsit acolo între paginile ei.

E cu totul altceva decât lectura rapidă și stereotipă de pe ecranul computerului. Și le-am spus așa: „Informația pe care o vezi nu o deții, nu o deții! Ea, în câteva minute, poate să dispară din mintea unui copil. Întotdeauna cartea te invită la judecată, la meditație, la o problematizare, îți poate plăcea sau nu un erou, te gândești la faptele pe care le-ai descoperit acolo, le raportezi la tine, întotdeauna ai de câștigat. Cartea este un interlocutor, nu și ecranul computerului. Acela este doar un spațiu de privit.” Și atunci cred că, chiar dacă noi suntem generația Gutenberg, cred că și ei pot fi generatia Gutenberg, depinde de tine cum să-i convingi, nu să-i constrângi să facă un anumit lucru. Și, de pildă, la clasele unde predau literatura universală, în afară de texte consacrate pe care le discutăm și care am observat că le plac foarte mult, îi invit mereu pe copii să citească, să se ducă la carte nu numai la film, că filmul de multe ori modifică conținutul unei carti, le spun copiilor mei „Vă rog frumos, ați citit o carte, da, vă rog să mi-o rezumați pe aceea și să mi-o prezentați, discutăm cartea respectivă”, să vină și ei cu o lectură a lor. Le dau dreptul – vorbeam de libertate, de libertate spirituală – să vină și cu ceea ce ei au citit, de ce. Se poate și așa. Fără paidea nu există lume. Deci noi spunem „cogito ergo sum” – cuget, gândesc, deci exist- eu spun „lego ergo sum”- citesc, așadar exist. Rămân, cred că până la capatul vieții, un om al cărții.

Reporter: În ultimii ani asistăm, nu numai la noi în țară sau în UE ci și în lume, la o escaladare a intoleranței. Cum comentați intoleranța ca profesor, când, unde și cum se învață?

Florina Rogalski: Cred că tot în școală se învață toleranța și vă spun cum. Școala Centrală este un liceu foarte vechi, întotdeauna aici s-au învățat franceza și germana cu mademoiselle, madame și fraulein, germana din păcate n-o mai facem , facem engleza, latina universală de astăzi, dar facem franceza, deci este un, e un liceu francez, cu predare intensivă a limbii franceze. Motiv pentru care în școala noastră atât de mare cred că n-am ratat nicio etnie din lume. Fie din spațiul francofon, fie dintr-un alt spațiu universal și am avut elevi din toata Europa, din Africa, din Asia, fie copii de diplomați, fie că ei sunt în arealul francez și-au venit aici să studieze, interni, audienți, indiferent cum și acum am o fetiță care este elevă din spațiul francofon, ea fiind mulatră, nu contează asta pentru mine, nu contează! Și mi-am făcut în chip spontan, firesc, nu fac niciun efort în acest sens, pentru că acești copii sunt egali în fața mea.

Prin ce se deosebesc ei?! Prin pregătirea intelectuală, prin comportament și prin modul în care interrelaționează cu mine. Mai mult decât atât, i-am pus în evidență, rugându-i să le vorbească uneori celorlalți copii despre experiența lor de viață sau despre tradițiile lor, sau despre obiceiuri, sau despre modul cum se desfășoară existența lor în alte civilizații și în alte spații culturale. Nu ne naștem toleranți sau intoleranți, nu! Asta evident se formează în sensul educativ. Poate fi o intoleranță învățată în familie sau poate fi o intoleranță ca o reacție la viața socială și la anumite grupuri sociale, cred că este și acesta destinul școlii de a-l învăța pe elev să fie cu adevarat tolerant. Dar eu mai cred ceva. Cu cât suntem mai cultivați, cu cât gândim mai mult cu mintea proprie, cu cât ne putem raporta la ceea ce trăim și la ceea ce este în lume, toleranța se instalează în spiritul nostru în mod firesc, deci nu într-un sens al obligativității. Iar acum, cum observați că totuși granițele acestea culturale, uneori juridice, economice nu mai discutăm, încep să se deterioreze sau încep să fie cât mai puțin vizibile, cu atât mai mult trebuie să manifestăm toleranță. Și nu am ratat în clasele mele cred ca niciun fel de condiție etnică și, de pildă, le spuneam elevilor mei români – că am avut foarte mulți elevi din Basarabia – și le spuneam că basarabenii vorbesc mult mai frumos și mai curat limba română decât ai noștri. Deci, atunci când limba română a fost o formă de luptă și de supraviețuire au păstrat-o, au conservat-o, au îngrijit-o mai mult decât o facem noi.

Reporter: Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Florina Rogalski: România, pentru mine, este țara în care m-am născut, este țara în care a venit familia mea paternă de aproape 200 de ani și a fost bine primită, am un nume polonez dar eu sunt profesoară de limba și literatura română, aici, aici are sens existența mea! Puteam să mă duc în lectorate de limba română în străinătate, nu m-am dus! De altfel, disciplina mea este intim legată de România, aici mă simt bine, mă simt respectată și în mod sigur aici voi trăi până la capăt chiar dacă îmi place să văd, chiar dacă îmi place să știu, chiar dacă receptez ceea ce este deosebit în cultura europeană, în cultura universală. România are un potențial pe care încă îl poate oferi și cred că eu pot juca un rol important în conștientizarea acestui potențial în mințile elevilor mei. Foarte mulți dintre elevii mei au plecat din România dar totuși îmi scriu, mă sună, și uneori vin să mă vadă. Eu le-am spus așa: studiați unde vreți, stabiliți-vă unde doriți, iubiți România și respectați-o. Eu sigur fac aceste două lucruri.

Reporter: Unde vă vedeți peste 10 ani?

Florina Rogalski: Tot aici! Evident! În primul rând sunt bucuroasă că ni s-a permis să stăm peste vârsta de pensionare și am optat să rămân, cu atât mai mult cu cât clasa pe care o conduc ca dirigintă în acest moment este a-10-a și îmi doream nespus să-i duc până la capat. Îmi plac lucrurile pe care le încep și le închei, așa cum cred eu de cuviință și dacă Dumnezeu îmi dă sănătate, mi-aș dori să pot să mai stau încă până la 68 de ani și, prin urmare, observați că nu mă gândesc la pensie, încă doresc să-mi prelungesc activitatea didactică.(zâmbeste) Dar peste 10 ani în mod sigur voi fi pensionară, vreau să și scriu, deci o să îmi încerc calitățile și poate și un har și în acest sens, dar peste 10 ani sau peste cât va fi să fie până la capătul vieții mele rămân doamna profesoara de limba și literatura română. (zâmbește)

Reporter: Și, o ultimă întrebare, ce v-ar face atât de fericită încât să spuneți „Clipă, oprește-te!”?

Florina Rogalski: Aș spune „Clipă, oprește-te!”, dacă România noastră, a mea, ar ajunge respectată în lume, ar ști să câștige acest respect în lume, și dacă noi, copiii noștri, ducându-ne, ducându-se în spațiul din afara României ar fi cu adevarat respectați și n-ar mai trezi rezerva, suspiciunea, și uneori chiar injuria din partea celor cu care intră în contact. Așa cum, în calitate de profesoară, n-am să obțin niciodată rezultate fără efort continuu, România în ansamblu trebuie să înțeleagă că nu poate câștiga respectul lumii decât prin același efort. Din acest punct de vedere am o frustrare și într-adevar acest lucru m-ar face fericită și aș spune „Clipă, oprește-te!”. Și aș mai spune „Clipă, oprește-te!” atunci când văd foștii elevi că se îndreaptă către mine, pe unii recunoscându-i, pe alții nerecunoscându-i după foarte mulți ani de zile, sigur s-au maturizat și ei, și îmi spun „Ce mai faceți doamna profesoară, sau ce mai faceți doamna dirigintă?”, atunci clipa se oprește pentru mine.