Alo, atenție la Oprișan!

Oprișan pare mereu în refacere după un fault grosolan. Merge greu, te vede greu, prin ochelarii cu multe dioptrii, răspunde greu la întrebările puse, uneori, la cele niciodată adresate. N-are vehemența clasei „zero” din școala de progenituri partinice, venite în Kiseleff cu dispensă de la partide eșuate: de-alde Ștefănescu, Vâlcov(escu), Rădulescu… Doar privirea lui piezișă, acompaniată cu tăcerile de aur ale zâmbetelor vagi, nedefinite, născute pe contre-jourul reflexiei ochelarilor în luminile rampei, te fac să-i înțelegi mișcările, și ele, aproape insesizabile: de șarpe al casei, surprins la siestă.

Marian Oprișan este, dacă vreți, casa de valori (sau de non-valori) ale partidului.

Știți – nu mă îndoiesc, ce înseamnă asta: într-o casă de valori, dincolo de cash, mai există bilete la ordin, bilete de șantaj, bilete de cerere (gen biletul galben/roz/mov al lui Tăriceanu pentru Băse), vechi inele de logodnă, diverse stenograme, puse pe hârtie de fiecare liniuță a multiplelor state paralele.

Liniștea în fața bonomiei lui Oprișan seamnă, forever, cu liniștea brotacului în fața cătării din privirea șarpelui cu clopoței: auzi limbile bătând, la vecernie, mereu, doar din interior.

Când îl ai pe Marian Oprișan, mai ai, încă, un oarecare spațiu de manevră; când nu-l mai ai, nu-l mai ai…

Vă mai amintiți când v-a mușcat ultima oară un câine credincios domeniului de apărat? Ei, dacă da, atunci nu se poate să fi uitat cum a decurs dejunul: prima oară latră ăla mic din haită, se apropie, se retrage, te amușinează, iar latră. Îi întorci spatele și iar se apropie de tine, talonându-te, urmărindu-te, atacându-te, ezitant, pe la spete: stârpitura latră subțire, pițigăiat, enervant, cu sughițuri – aproape că ți-e rușine să-l iei în seamă. Ăla mare, șeful haitei, cum s-ar spune, e liniștit: te fixează cu o anume ironie (dacă știi s-o citești); cu un zâmbet interior (dacă ai apucat să vezi cum arată un câine mare, pe interior – de la cerul gurii, la sufletul lui cătrănit, de câine credincios, și tot tacâmul). Te lasă, te lasă – aproape că-l crezi prost de-a binelea, inofensiv, papleaca cartierului – și, când te aștepți cel mai puțin, te înhață și nu-ți mai dă drumul până chemi sectoristul.

Așa și cu Oprișan: pare calm, liniștit, bonom, plesirist, sictirit – eu, unul, m-am întrebat tot timpul (și când îl vedeam, și când îi vorbeam, și când îmi vorbea), „la ce dracu” se gândește ăsta, dom”le, tot timpul-tot timpul, când îl întrebi de sănătate și el se face că nu se gândește la nimic?!”.

Individul (și o spun cu o anume simpatie, din colecția mea de simpatii față de baronii pesediști ai politicii: de la Hrebenciuc, la Cozmâncă, și de la Nicușor Constantinescu la Bunea Stancu, politicieni cu „pedigree”, cu aură, cu carismă) a stat de mic în umbra baronilor-seniori: a învățat când să se gudure, când să latre, când să tacă și, evident, când să muște.

Omul n-a vrut, niciodată, de la partid, mai mult decât a avut nevoie ca să-i fie bine; ca să huzurească în fieful lui de la Vrancea. Pentru legătura cu protipendada de partid, și-a trimis cățeii să latre ei și să-i care osânza în fief.

Dacă ești deștept și-i dai lui Oprișan câtă vitamina D îți cere – și Oprișan nu e prea nevitaminizat – ești salvat. Dar dacă nu, și ți se pare simplu să-l faci din vorbe, ești – ca să spun așa – mâncat. I-ai stârpit cățeii guvernamentali, care-l țineau pe firul scurt cu simpatica Dăncilă, ți-ai autopus rahat pe clanță: vezi „cazul Dragnea”.

N-a apucat să-l instaleze pe Cuc la Transporturi, că Oprișan și-a și ieșit din minți: „Mai face și el, din când în când, pe stăpânul partidului,” a spus baronul de la Vrancea despre fostul baron de Teleorman.

Și, nesatisfăcut, astăzi a lovit din nou.

Întrebat fiind despre OUG-ul lui Toader pe Justiție, Oprișan a mai tras o liniuță paralelă cu a lui Dragnea: „Eu cred că această ordonanță trebuie pusă în nota constituțională și legală, iar eu cred că secția pentru anchetarea magistraților trebuie să rămână componentă a Ministerului Public și să fie sub jurisdicția evident a procurorului general, ca să poată exista control ierarhic în baza prevederilor constituționale.(…) Toate secțiile din România trebuie să fie sub Ministerul Public, sub procurorul general”, a spus Oprișan, prea uns cu alifiile revanșelor de partid.

O secție, de capul ei, instrumentează dosare de dușmani, indiferent de culoarea politică a acestora. Iar Oprișan a învățat cum se mănânca politica de partid întinsă pe tot felul de aluaturi… Și în patidul acesta s-au (a)luat multe, de-a lungul istoriei.

Și, cum spuneam: cât îl ai pe Oprișan, e bine să-l ții aproape, că, dacă n-o faci, e pe riscul tău.