Istoricul Marius Oprea, despre Hodor și Demetriade: Preiau pasaje din actul de acuzare al Securității

„Fondul recentului scandal iscat de afirmațiile controversate a doi cercetători ai CNSAS, Mihai Demetriade (autor al studiului «Istoricul Serviciului de Contrainformații Penitenciare 1949-1967», în: Caietele CNSAS. Revistă semestrială editată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, anul VIII, nr. 2 (16)/2015, Editura CNSAS, București, 2017, pp. 7-180) susținut de Mădălin Hodor, potrivit cărora la Pitești legionarii n-au făcut altceva decît să se masacreze unii pe alții, pentru un blid de arpacaș în plus și că acolo nu a fost de fapt vorba decît de o răfuială internă, cu mijloacele violente «specific legionare», este «corectitudinea politică», în virtutea căreia cei doi își proclamă opiniile.

La noi, aceasta este reprezentată de Legea 217/2015 (zisă și Legea antilegionară), care condamnă toate formele de manifestare a antisemitismului și negaționismului.

Legionarii și simpatizanții lor, ca și exponenții regimului antonescian fac subiectul acestei legi. Prin aserțiunile lor, cei doi preiau absolut exact pasaje din actul de acuzare întocmit de Securitate împotriva «reeducatorilor».

Majoritatea lor au fost condamnați la moarte (cu excepția celor ce nu fuseseră legionari), într-un proces din 1954, care trebuia să arate cu degetul oriunde altundeva, decît înspre autorități, după ce știrea despre atrocitățile din Penitenciarul Pitești a fost făcută publică în Occident.

Stilul lui Hodor și Demetriade, de preluare ca atare a acuzațiilor tribunalelor millitare ale anilor ”50, care se bazau pe anchetele Securității, este și cel practicat de cei care aplică Legea 217/2015, care reiau și repun în practica publică acele acuzații, în baza cărora s-a solicitat deseori autorităților locale schimbarea numelor de străzi și școli sau demolări de statui ale unor personalități precum Vintilă Horia, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea și alții – socotiți legionari sau profasciști. Sau, în cazul lui Valeriu Gafencu, cel supranumit «Sfântul închisorilor» de către Nicolae Steinhardt, retragerea titlului post-mortem de cetățean de onoare al orașului Tîrgu Ocna.

Aceasta, istoria în stilul lui Hodor și Demetriade, este istoria «corectă politic» și orice alt mod de a o scrie este susceptibil de a-ți atrage atributul de extremist sau pro-legionar, așa cum se vede în special din reacțiile primului dintre ei.

Eu cred că, de fapt, «corectitudinea politică» este o judecată nepotrivită în cercetarea istorică – ea ne poate duce spre exagerări sau deformări ale trecutului, pentru a răspunde exigențelor prezentului. Este o altă formă de falsificare, decît a fost ideologizarea istoriei, practicată de comuniști sau de politizare a ei, des întâlnită în tranziție.

Mai ales cînd, de dragul acestei «corectitudini», dar și al notorietății, cei doi cercetători de la CNSAS, Hodor și Demetriade, își susțin afirmațiile care i-au scandalizat pe mulți, atît de pe fundamentul profesiei lor de istorici, cît și de «specialiști» în domeniu.

În realitate, probabil că niciunul nu a parcurs în detaliu dosarele victimelor de la Pitești, nu a citit declarațiile lor despre cum decurgeau bătăile în celule și despre cum acestea erau tolerate și încurajate de administrația închisorii și de anumiți ofițeri ai Securității, care vizitau periodic Piteștiul – și care, dealtfel, au avut și ei de suportat de pe urma deconspirării acțiunii de «reeducare», fiind găsiți drept «țapi ispăștori» din sistem, tocmai pentru a nu se ajunge la vîrfurile acestuia.

Modul simplist și reducționist în care Hodor și Demetriade prezintă reeducarea de la Pitești este rezultatul lipsei de informare, în primul rînd. Primul nu s-a ocupat niciodată de acest subiect și nu știu să fi deschis vreun «dosar Pitești». Cel de-al doilea a scris două studii despre reeducare, dar despre aceea de la Aiud – din etapa tîrzie, de la începutul anilor ”60, care a urmărit alt scop și s-a făcut cu totul alte mijloace.

În al doilea rînd, cei doi istorici de la CNSAS și-au asumat falsurile istorice care au fost proclamate prima oară în 1954 de Securitate, din dorința de epatare, de publicitate cu orice preț, printr-o nouă judecată publică la care ei supun trecutul (aici, mișcarea legionară), din prisma exigențelor etice ale prezentului. Acest din urmă punct l-au atins, cu succes. Dar cu prețul compromiterii atît al statutului lor profesional, cît și al instituției pe care o reprezintă, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. O studiere pe care aceștia o fac cu sîrg, însușindu-și însă aproape la perfecție punctul ei de vedere, ca și mijloacele ei de acțiune în plan public. Singura scuză care li se poate găsi este că (și spun asta din proprie experiență), să stai prea mult numai în arhivele Securității, te poate aduce, în lipsa discernământului și a experienței, să scrii fără să vrei istoria tocmai prin prisma interpretărilor și valorilor ei. Și chiar să gîndești ca ea.

Am constatat, de-a lungul timpului, mai multe asemenea derapaje. Ele vin și din faptul că este mult mai ușor să copiezi sau deformezi o opinie, decît să-ți construiești una după mintea și puterile proprii. În acest sens, este deja constatat istoric faptul că înainte de 1989 regula generală se baza pe însușirea adevărului proclamat de regimul comunist sau, în genere, măcar de acceptare tacită a lui. Suspiciunea și frica au fost atent cultivate vreme de decenii, pentru a obține asemenea roade și a împiedica orice opinie separată, ca minimă regulă a democrației. Și prin opinie, luăm în considerare orice suna altfel decît «linia oficială», litera partidului și cuvîntul Conducătorului. Cine își mai aduce aminte astăzi de etapele «făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate»? Cine mai reține măcar faptul că, la ultimul Congres al PCR din noiembrie 1989, se adoptase un proiect de dezvoltare a țării, extrem de riguros planificată pînă în anul 2020? România, în urmă cu trei decenii, era țara unui singur formator de opinie și a unui întreg sistem, bazat pe anihilarea tutror opiniilor separate, fie ele manifestate chiar în cadrul restrîns și benign al unei discuții la bere. Astăzi, acest «formator de opinie» îl reprezintă regula «corectitudinii politice».

Acum, un alt detaliu care trebuie cunoscut și care reprezintă contextul derapajului celor doi istorici de la CNSAS. Toate directivele fostei Securități se preocupau intens de «influențarea» mediilor sau a persoanelor potențial ostile, prin dirijarea în preajma acestora a unor persoane «bine intenționate», oameni care «știu ce spun». Iar Securitatea se baza în 1989 pe circa 400.000 de astfel de «prieteni» informatori, dintre care 136.000 activi, la care se adăuga o cifră cel puțin egală de colaboratori ocazionali și «persoane de sprijin» – cum ceva mai elegant erau numiți în documente delatorii membri de partid. Altfel spus, o mică armată. O armată care de atunci a suferit direct, pînă în prezent, doar pierderi colaterale. Dar a trecut și printr-un proces de recuperare a identității, însușindu-și, într-un proces psihologic relativ comun justificările specifice unei «inhibiții de protecție». Așa se face că activiștii scriu memorii despre anii glorioși ai construirii socialismului, fără a scoate o vorbă despre crimele pe care le-au patronat; nimic despre raționalizarea hranei, iar securiștii scriu mii de pagini de memorialistică, din care înțelegem că ei au apărat «țara», deși în nicio pagină din arhivele Securității nu întîlnim cuvîntul «țară», ci numai pe acela «regim».

Afirmațiile lui Demetriade și Hodor au, în fond, același conținut: regimul comunist nu are nicio vină. De vină au fost victimele. Ca și în cazul lui Gheorghe Ursu, unde, potrivit teoriei lui Hodor, nu securiștii care îl anchetau și au pus la cale asasinatul ar purta vina, ci procesul de «reeducare» din celulă, răfuiala dintre deținutul de drept comun Marian Clită și intelectualul Gheorghe Ursu, ucis de primul, pentru cine știe ce motiv.

Exonerarea Securității, în cazul afirmațiilor celor doi, merge mînă în mînă cu afirmația atît de des întîlnită la foștii securiști, potrivit căreia ei și-au apărat țara de «legionari și spioni» și nici un informator dovedit al Securității nu recunoaște de bunăvoie, contrar evidențelor, că ar fi făcut poliție politică. O asemenea viziune este posibilă, în primul rînd, pentru că este greu să îmbraci cămășile transpirate și stropite cu parfumul de roze bulgăresc ale trecutului, atunci cînd prezentul îți surîde prin fereastra «corectitudinii politice».

La granița dintre iresponsabilitate și asumarea unei afirmații care falsifică trecutul s-a născut treptat acest tip uman nou, care, precum cei doi istorici, acționează cinic și conștient împotriva unor victime ale regimului comunist. Condamnîndu-le a doua oară. Acționînd ca deformatori de destine și istorie, din postura lor de formatori de opinie.

Prezentul le aparține multora ca ei – fie că lucrează la stat, fie că sînt persoane private, comentatori pe Facebook, ONG-iști sau ziariști, animați cu toții într-un corp solidar și (auto) prezentat drept progresist, condamnînd «tradițile și mentalităție învechite», precum familia sau Biserica. În acest caz, e vorba de istorie, unde vocea lor, iată, se face acum auzită. Încă nu este cea dominantă, dar va fi, atîta vreme cît culorile aspre ale trecutului se estompează – ca și amintirea armatei vechilor sticle de lapte și a sunetului lor aspru, zăngănind în zori, sub stele, în drumul spre Alimentară.

Și în sfîrșit, în urma unui nou proces de reeducare, «corectitudinea politică» va fi gata să ia locul vetustei corectitudini istorice”.