Istoricul Marius Oprea: Stenograme explozive – Elena Ceaușescu: „Aoleu, a ajuns țara pe mâna nebunilor” / Ceaușescu, despre Iliescu: Vezi? Tu ești de vină, nu m-ai lăsat să-l terminăm pe ăsta!

Insulina condamnatului la moarte

UM 01417, aflată pe bulevardul care duce dinspre gară spre centru, unitate care asigura paza antiaeriană a platformei industriale din Tîrgoviște, a fost supusă începînd din seara zilei de 22 decembrie unor numeroase atacuri și diversiuni, amplificate de responsabilitatea enormă care apăsa pe umerii acelora care îi păzeau pe Nicolae și Elena Ceaușescu. Știau ce păzesc ei acolo – șansa revoluției române.

Ce căutase însă Nicolae Ceaușescu tocmai la Tîgoviște, de ce voia să ajungă în zona Voinești? Costantin Manea, șeful de cabinet al dictatorului, își amintea atunci cînd a fost audiat la Comisia Senatorială de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 că la Cabinetul 1 „s-a vorbit că la Tîrgoviște se fac lucrări pentru o reședință specială. Deci, el a încercat să plece undeva, de unde să preia comanda”. Ideea este susținută și de generalul Marin Neagoe, fostul comandant al Direcției a V-a de Securitate și Gardă, care susținea că „Ceaușescu a plecat cu gîndul să lupte mai departe. S-a dus la Snagov, dispecerul meu ținea legătura cu elicopterul și știa. Cred că voia apoi să plece la Tîrgoviște. Din Snagov, el a vorbit cu vreo patru județe, cu primii secretari. Cel din Tîrgoviște i-o fi spus că acolo e liniște”. Iar Ceaușescu s-a agățat de această liniște aparentă, ca de un pai.

La Tîgoviște, cei de la unitatea antiaeriană de lîngă gară au avut poate misiunea cea mai grea dintre toți militarii de pe teritoriul României: aceea de a-l păzi pe Ceaușescu. Comandantului unității, maiorul Kemenici, i se alăturase (spre mirarea soldaților și mai ales a gradaților din oraș, care îl cunoșteau) și locotenent-colonelul Dinu, de la Securitatea din Tîrgoviște. Ei doi sînt cei care au cordonat paza cuplului Ceaușescu, sub comanda directă a generalului Victor Atanasie Stănculescu, din al cărui ordin aceștia se aflau sub arest sever și consemn de a nu fi văzuți de nimeni, în afara militarilor de încredere care îi păzeau.

Căpitanul Ion Toma Zamfir, care avea să fie și asesor la procesul celor doi își aducea aminte, în fața senatorilor din Comisie, că singurii care au venit la unitatea din Tîrgoviște au fost trimiși de generalul Stănculescu să-i aducă insulină lui Ceaușescu. Acesta era suferind de diabet și în pericol să intre în criză. Ei au vrut, potrivit mărturiei căpitanului, nu doar să ia contact cu soții Ceaușescu, ci să-i ia de-a dreptul din unitate. Se așteptau ca aceștia să fie deja morți, dar i-ar fi vrut și așa, vii. Se întîmpla cu o noapte înainte de proces. „În noaptea aia, 24/25 decembrie, pe la ora 1, a venit mașina A-555 de la Direcția de Informații a Armatei cu trei persoane, cu un plic. L-au căutat pe Kemenici. Am auzit doar atît: «Domnule, ni-i dați?» «Nu, nu-i dăm, plecați de aici». Au spus că vin cu insulina, dar au venit să ia cadavrele! Kemenici ne-a spus că au venit cu insulina, după aia a recunoscut că au venit cu un bilet. Cel care a venit era Gheorghe Ștefan, de la Marele stat Major”.

La Comisia Gabrielescu se află o mărturie credibilă, pentru că e una directă, a unui militar al cărui nume nu l-am putut descifra de pe transcrierea stenogramei, un subofițer din dispozitivul de pază al celor doi. Și acesta confirmă declarația căpitanului Zamfir, însă dă o oră mult mai precisă, probabil se uitase la ceas în acele momente: „Pe 24 spre 25 decembrie, la orele 2,15 noaptea, a venit o mașină Dacia A-555 cu trei oameni, mi-au arătat un ordin de serviciu semnat de Stănculescu, cu 8 ștampile de la diferite unități. Pînă la urmă, domnul colonel Kemenici a spus «nu vi-i dăm»! Cred că era vorba de soții Ceaușescu. Inițial, Kemenici nici n-a vrut să discute cu ei”.

În cele din urmă, comandantul a primit pachetul cu insulină și nimic mai mult. Insulina rămasă a fost găsită ulterior execuției în poșeta Elenei Ceaușescu, care înainte de a fi dusă la zid, „a spus: «dacă ne-au condamnat la moarte, de ce ne-au mai dat astea?» se referea la o pungă cu medicamente”, relata militarul din pază. Era insulina pentru diabetul Tovarășului, adusă cu o noapte înaintea execuției de cei trei ofițeri trimiși de Stănculescu.

Ce urmăreau aceștia, vrînd să-i preia pe Nicolae și Elena Ceaușescu, ce ordine au avut de fapt, de la cine, rămîne poate pentru todeauna un mister. Oricum, ceea ce contează este derularea în sine a evenimentelor și nu scenariile marginale și eșuate.

„Ceaușescu tot timpul a vrut să vorbească poporului”

Soții Ceaușescu se aflau închiși într-un birou, fără radio sau televizor, sub paza unor militari de încredere și bine înarmați, care primiseră consemne severe de la cei doi ofițeri care coordonau apărarea unității militare. „Kemenici era tot timpul cu Dinu, de la Securitate”, își amintea militarul din a cărei depoziție citez: „era o parolă: «recurgeți la metodă», care s-a transmis comandantului Kemenici și care însemna că soții Ceaușescu trebuiau lichidați”, în situația în care exista pericolul unui atac sever, în vederea eliberării lor.

Din acest arest improvizat, tocmai pentru a preveni o posibilă eliberare a lor (acum știm că aceasta era practic imposibilă, pentru că nu avea cine și de ce să o mai facă), s-a luat măsura deja cunoscută a „plimbării” lui Nicolae și Elena Ceaușescu într-un TAB, dintr-un loc într-altul (în incinta și în proximitatea unității), pentru a nu putea fi reperați. „De două ori au ieșit Ceaușeștii din birou: în 23 de dimineață pînă seara și în 24 după-amiază, pînă în 25 dimineața. Prima dată cînd i-am scos în 23 decembrie, i-am îmbrăcat în haine militare”, relata acest martor din proximitatea Ceaușeștilor, în ultimele lor zile de viață.

Un motiv între altele al închiderii lor într-un TAB a fost, potrivit militarului, acela că „se zvonea că Securitatea din Rîmnicu Vîlcea vor să vină să-l elibereze pe Ceaușescu!” Dar cum ar fi reușit să ajungă securiștii „loialiști” din Vîlcea la Tîrgoviște, în acele zile în care dezinformarea se împletea cu panica și ambele se amplificau reciproc, nu a mai stat nimeni să se gîndească atunci.

În vreme ce întreaga Românie trăia psihoza teroriștilor, Nicolae și Elena Ceaușescu trăiau în propria psihoză: „Ceaușescu tot timpul a vrut să vorbească poporului. A cerut să fie dus la Televiziune să vorbească sau la radio. În 23 decembrie Ceaușescu a început să urle, să fie dus la Combinatul de Oțeluri, să le vorbească muncitorilor. Ea a reușit să-l domolească”. Probabil că aceste accese au fost mai frecvente în primele momente de după aducerea lor la unitate. Ele au lăsat loc însă apatiei, întreruptă cînd și cînd de izbucniri de furie.

„Altădată, rămînînd doar cu soții Ceaușescu, m-au întrebat ce se întîmplă, ce se arată la TV, la radio; ei nu aveau acces la radio și TV. Le-am spus că l-am văzut la televizor pe poetul Dinescu (ea a spus: «aoleu, a ajuns țara pe mîna nebunilor!»), pe Sergiu Nicolaescu (ea a spus: «na. uite-l și pe ăsta… »), pe unul Iliescu (atunci el a spus ei: «vezi tu ești de vină, nu m-ai lăsat să-l terminăm pe ăsta!»)”. Opinii destul de acide, iar ultima cu valoare de informație istorică, pe care nu avem motiv să nu o reținem – și anume, Ion Iliescu își datorează libertatea și poate viața protecției pe care i-a oferit-o Elena Ceaușescu. Dacă e să ne gîndim că ea urmărea și aviza tot ce se întîmpla, mai ales în domeniul științei, artei și culturii, informația e cu totul credibilă.

Ultimul acces de isterie al lui Ceaușescu s-a petrecut în a treia zi de la arestare, cînd încă nu-și pierduse speranța. Poate că el mai credea în posibilitatea eliberării lor, pentru el probabil „teroriștii” erau Gărzile Patriotice care luptau cu complotiștii și psihoza funcționa la el în sens invers decît la restul românilor. Militarul din dispozitivul de pază relata că „în 24 decembrie, ora 10-11 dimineața, Ceaușescu s-a repezit la fereastră, să vorbească poporului. Căpitanul Boboc l-a tras jos de pe geam, lui Ceaușescu a început să-i curgă sînge pe nas. Ceaușescu a spus: «uite, și-a lovit comandantul suprem, să vină Kemenici!»”.

După acest episod, căpitanul a părăsit încăperea, chipurile să-l aducă pe comandant. Ceea ce s-a petrecut în continuare este un alt semn al desprinderii totale de realitate a lui Ceaușescu. „Am rămas doar noi trei în cameră. Ceaușescu a venit la mine, m-a prins de epoleți și a spus: «măi băiete, ai 1.000.000 de dolari de la mine și orice grad vrei în armată, dacă mă scoți de aici și mă duci în zona Voinești». Nu am răspuns și atunci ea a spus: «lasă-l, nu vezi că-i sluga lui Iliescu!» Eu pe atunci nici nu știam cine-i Iliescu”. S-a vorbit puțin despre Voinești, zona în care cei doi erau convinși că-i așteaptă salvarea. Și militarul știa că în acea zonă se află „un releu și un buncăr apărat de Securitate”. Ceaușescu insista să ajungă acolo: „a spus că «banii îi primești la Voinești»”. E o pistă pe care, în mod straniu, nimeni nu a cercetat-o și despre care nici astăzi nu știm mare lucru: ce se afla, de fapt, la Voinești? Sau, numai Ceaușescu credea că îl așteaptă ceva acolo, fiind amăgit de o poveste a generalului Stănculescu?

Nici încercarea disperată a lui Nicolae Ceaușescu de a ieși la geam și a vorbi unei mulțimi inexistene și nici tentativa naivă de mituire nu au avut alt rezultat decît acela că cei doi au fost urcați din nou într-un transportor blindat, de unde au mai ieșit abia a doua zi, spre a fi judecați. „În TAB, în 24 decembrie, cît am stat pe loc, Ceaușeștii au discutat între ei, că e amestec străin, că «vezi, ce ne-a făcut Marcel», (nu știu cine-i Marcel), încă ceva de un transport de aur, că nu mai au șanse, cam asta șușoteau între ei”. Poate că militarul nu a auzit bine aceste șoapte, poate că nu era vorba de vreun „Marcel”, ci de un „Mihail” și cei doi se refereau la Gorbaciov, singurul, după părerea lor (și a noastră), care avea puterea, mijloacele și motivul să organizeze „amestecul străin” la care se refereau. Sau poate că era vorba de Marin, fratele dictatorului de la Viena, cel ce orchestra „afacerile murdare” ale regimului Ceaușescu în Occident și de vreo tranzacție dubioasă cu aur a acestuia. Sigur, nu vom ști vreodată.

Conspiratorii din baie

Adevărul în legătură cu decizia executării soților Ceaușescu s-a aflat multă vreme închis în arhivele Comisiei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989. Adică, acel adevăr, rostit sub jurămînt de către cei care au acceptat să vorbească despre asta, la trei, patru sau cinci ani de la Revoluție. Unul din personajele principale ale acelor zile, generalul Victor Atanasie Stănculescu, socotit de mulți și timp de multă vreme inclusiv drept omul din umbra procesului Ceaușeștilor, a declarat că nu lui i-a aparținut această inițiativă: „pe 24 seara, am primit misiunea de la acel misterios cabinet care se întrunea tot timpul în baie, să organizez plecarea la Tîrgoviște pentru judecarea cuplului Ceaușescu. Acest misterios cabinet era format din: Brucan, Iliescu, Dan Marțian, Bârlădeanu”.

Într-un interviu pe care îl acorda televiziunii BBC în toamna anului 1994, la cinci ani de la Revoluție, Stănculescu arată că singura sa preocupare în legătură cu execuția, odată ce această hotărîre a fost luată de grupul de „conspiratori” din toaleta de la Ministerul Apărării a fost aceea în virturtea pozției sale ca militar, fiind legată de paza celor doi și a obiectivului, unde în cele din urmă avea să se desfășoare procesul și aducerea la îndeplinire a sentinței: „într-o zonă necunoscută, au fost trei probleme care m-au preocupat foarte mult. Prima, securitatea noastră, a celor care urma să venim la proces, deoarece nu știam dacă există forțe care să vină să îl elibereze pe Ceaușescu. De aceea, am dat ordine să se concentreze la Tîrgoviște, lîngă unitatea de antiaeriană, o unitate de blindate și una de trupe de munte. A doua a fost poziționarea parașutiștilor care au venit cu noi în punctele importante ale clădirii, unde s-a ales sala de judecată și a treia, de comun acord cu ceilalți, dacă vom ajunge la un final obligatoriu de execuție. Aici însă mi-am dat seama că oricum nu prea mai aveam de ales, deoarece atunci cînd am ieșit în curte, toată cazarma aștepta cu nerăbdare să treacă la execuție! Și a fost mișcarea cea mai scurtă, drumul cel mai scurt, către un perete orb, fără ferestre, fără nimic, unde a avut loc execuția”.

Petre Roman: „Brucan a avut ideea că trebuie să-l eliminăm pe Ceaușescu”

Cam în vremea în care Nicolae Ceaușescu se lovea de pervaz, împiedicat de un căpitan în încercarea lui de a scoate capul pe fereastra biroului unității militare din Tîrgoviște ca să vorbească unei mulțimi adunate spre a-l susține numai în imaginația sa, în toaleta de la cabinetul ministrului apărării se lua decizia finală în ceea ce-l privea.

Cel care a făcut lumină în legătură cu modul în care s-a hotărît lichidarea Ceaușeștilor, prin declarația sa dată în fața Comisiei prezidată de senatorul țărănist Valentin Gabrielescu, a fost Petre Roman. Acesta a relatat următoarele: „Stănculescu ne-a informat pe 23 decembrie că soții Ceaușescu sînt reținuți la Tîrgoviște. Principalul om care dăduse ordine era Iliescu, președintele CFSN, după el era generalul Militaru. Iliescu colabora intens și cu Brucan. Atunci am hotărît să fie judecat cuplul Ceaușescu. Din partea noastră, l-am delegat pe Gelu Voican-Voiculescu. Brucan a avut ideea că trebuie să-l eliminăm pe Ceaușescu, într-o formă sau alta, pentru a dovedi celor care trăgeau că nu mai au pe cine apăra. Iliescu a zis «bine, dar să facem un proces». Brucan a avut ideea să exagerăm, cu 60.000 de morți, cu conturile deturnate de Ceaușescu. Sentimentul nostru era că nu mai putem ține frîu atacurilor. Ideea eliminării celor doi era logică și s-a și dovedit: împușcăturile au încetat aproape complet, după executarea sentinței”.

Sentința trebuia executată cu orice preț – și nici măcar nu era vorba de o sentință, propriu-zis. Era clar că Ceaușeștii nu mai puteau părăsi în viață cazarma unității de antiaeriană din Tîrgoviște. Același militar care-l păzise pe Ceaușescu relata că „în unitate, am aflat ulterior, era organizat ca fiecare să tragă în fiecare, la o adică – deci cineva să-i împuște pe soții Ceaușescu, acela să fie împușcat de altul, acela de altul și tot așa”, în situația în care unitatea ar fi fost înconjurată. Soldații erau gata să se sacrifice pînă la unul, dar nu pentru viața Comandantului Suprem, ci pentru moartea sa.

Generalul Stănculescu observase această determinare a soldaților din cazarmă. Același militar mai spunea: „Stăncuescu, văzînd că am AG-4 la mine, mi-a spus: «măi băiete, dacă parașutiștii nu îndeplinesc ordinul, dacă ăștia nu-i execută pe Ceaușești, să tragi tu în ei cu AG-4»”. Și militarul ar fi tras.

Că soarta le era pecetluită, iar procesul a fost doar o formalitate, o știa și acest militar care-i păzise în ultimile lor zile pe Ceaușești. El observase că „încă înainte sau în timpul procesului s-au adus prelatele pentru viitoarele cadavre! Încă în timpul procesului, Stănculescu a ieșit și a întrebat și organizat cine să fie în plutonul de execuție! Deci, se știa că vor fi executați”. Cel ce îi păzise a fost și martor al execuției și își amintea cum „soții au fost scoși legați la mîini, Ceaușescu a început să cînte ceva, tot fals, poate «Internaționala». A fost scoasă apoi și Elena, un soldat (căpitanul Ionel Boieru, comandantul grupei de execuție – n.n.) i-a spus; «ai încurcat-o», Elena l-a trimis în mă-sa. A tras și acest militar în ei. Execuția a durat scurt, s-a tras în ei, la Elena s-a desfăcut craniul. Cadavrele s-au pus în foile de cort”.

Mulți dintre români consideră că păcatul originar al democrației noastre rezidă în faptul că Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați în ziua de Crăciun, o zi sfîntă, care nu ar fi trebuit întinată astfel, prin moarte de om. Petre Roman a afirmat însă, ca mulți alții, că ei trebuiau executați atunci pentru a înceta focul și că aceasta a fost o decizie „logică”. Logica, dacă e să privim astfel lucurile, ar fi dictat ca instrumentarea procesului să înceapă imediat după arestarea soților Ceaușescu, pe 23 decembrie, cînd se trăgea intens. Dar era nevoie de mai mulți morți, pentru așezarea lucrurilor în matca „democrației originale”. Și ar fi trebuit, mai mult decît atît, să se respecte procedurile, prin emiterea unui mandat de arestare, după reținerea lor și să aibă loc un proces după toate regulile Codului de procedură penală. Ori, pînă și mandatul de arestare pe numele Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu a fost emis, cum a declarat în fața aceleiași Comisii senatoriale de anchetă procurorul din proces, Dan Voinea, abia în preziua acestuia. De fapt, se îndeplineau niște formalități. Soarta lui Ceaușescu era decisă demult. Și, într-un fel, decizia i-a aparținut de fapt lui însuși.