OPINIE. Generația liderilor fulg-de-nea

Trăim o perioadă de bulversare totală. Se bulversează persoane, familii, relații personale și sociale, valori, instituții, țări, continente, chiar lumea întreagă. Într-un anume fel, se poate spune că noul coronavirus nu lovește la întâmplare, nu în sens conspiraționist, ci “lovește” în funcție de sistemele de organizare pe care le găsește în cale, de sistemele de credințe și de valori, de resursele financiare, dar și de solidaritate de care dispune un corp social. Cum stă România din punctul de vedere al organizării și al resurselor de solidaritate? Cum rămânem laolaltă și cum facem ca, atunci când criza se va fi sfârșit, să fim capabili de acțiuni comune, de viață “publică”?

“Țara legală și țara reală”

Și de data aceasta, criza ne-a găsit … nepregătiți. Am fost luați prin surprindere din punctul de vedere al sistemului de sănătate, din punct de vedere administrativ și politic. Asaltați cu ambițioase programe de reformă, repede transformate în simple declarații în condițiile unei fărâmițări politice năucitoare. Cu o scenă politică în care toată lumea este la putere și toată lumea este în opoziție, de unde și tentația de a identifica întotdeauna vinovați, de a da vina “pe celălalt”, de a eșua în lamentări, culpabilizări și victimizări colective.

Criza ne-a găsit nepregătiți și din punctul de vedere al coeziunii sociale. Cu mari  falii între “țara legală și tara reală”, vorba lui Eminescu; segregați în tabere, „noi vs. ei” („tineri vs. vârstnici”, „clujeni vs. vasluieni”, „corporatiști vs. bugetari”, „jurnaliști vs. influenceri”, „diaspora vs. cei rămași acasă”). Nu avem autostrăzi, adică infrastructură fizică; dar nu avem nici infrastructură simbolică, nu avem mari artere pe care să circule idei, simboluri, valori, credințe, scopuri împărtășite, comune.

Avem, în schimb, un discurs public sărac, care pendulează, obositor, între diferite etichete și platitudini sclipitoare. Confundăm conversația cu șueta, leadership-ul cu popularitatea, dezbaterea cu talk-show-ul, civismul cu indignările facile de pe Facebook, competiția politică cu demonizarea adversarului.

În politica externă, confundăm punctul culminant al proceselor cu debutul lor, motiv pentru care rămânem în urma evenimentelor, al marilor decizii. Suntem, întotdeana, “mai catolici decât Papa”, aceasta însemnând, în funcție de epoca istorică, mai comuniști decât comuniștii, mai ales în perioada de descompunere a comunismului, mai neoliberali decât neoliberalii, mai naționaliști decât naționaliștii și mai globaliști decât globaliștii.

Liderii, la fel ca drumurile, se fac mergând

Așa ne-a găsit criza. O criză fără precedent din orice unghi am privi-o. O criză de sănătate publică, o criză economică, socială, dar și o criză a spațiului public. Nu avem de-a face cu o “simplă” perioadă de breaking news peste breaking news, de hashtag-uri, meme, filmulețe mai mult sau mai puțin amuzante, de informări și dezinformări mai mult sau mai puțin evidente, de luptă politică dezlănțuită. Perioade de care am avut parte cu vârf și îndesat în ultimii 5-10 ani.

Trăim o perioadă de bombardament informațional și emoțional, de supra-informare și supra-expunere, suntem asaltați de zvonuri, conspirații, dezinformare și propagandă – demersuri animate de interese cinice, tribale, ne-publice, ne-comune; zi de zi, facem față unui tsunami de mesaje venite din toate părțile, prin toate mijloacele de comunicare posibile, inclusiv prin viu grai. Ascultăm opinii și contra-opinii, profeții, interpretări exotice și exaltate, perspective care neagă realitatea, neagă existența pandemiei (da, circulă în continuare, este chiar viral, înregistrarea cu camionagiul din Italia care ne spune el, de la fața locului, că nu sunt morți în Italia!) până la perspective panicarde, apocaliptice,.

Dacă ar fi să îmi mențin considerațiile doar în zona comunicării, aș putea spune că, într-adevăr, resursele de start ale celor care s-au trezit decidenți în mijlocul pandemiei nu sunt consistente. Criză de încredere, suspiciune, apetit pentru zvon, pentru versiuni lăutărești asupra faptelor (jumătate adevăr, jumătate ne-adevăr, important este să păstrăm o așa zisă linie melodică); apetit pentru șoapte și vorbe pe la colțuri în detrimentul dezbaterii oneste.

Dar, situația în care ne-am lăsat cu toții surprinși și pe care am încercat să o portretizez succint nu poate constitui o scuză pentru autorități, pentru leadership-ul politic. Căutarea de vinovați, privitul înapoi, aroganța provenită din ignoranță cu greu pot fi asociate leadership-ului, cu atât mai puțin leadership-ului de criză. Cred sincer că liderii, la fel ca drumurile, se fac mergând, în confruntarea cu dificultatea, cu decizia, cu construcția; că oamenii pot evolua și chiar străluci în condiții excepționale; chiar și în absența unei tradiții culturale care să cultive credința în posibilitatea transformării spectaculoase (din orfană în prințesă, din sărac în milionar, din paznic la mall în erou care salvează orașul).

Ce vedem acum din punctul de vedere al comunicării strategice de criză? Cu câteva excepții (una fiind discursul din data de 23 martie a Președintelui Klaus Johannis), comunicarea strategică nu e nici comunicare și nici strategică. În planul informării, al comunicării-transmitere, există demersuri foarte bune de cristalizare, simplificare și accesibilizare a informației oficiale; dar comunicarea nu înseamnă doar transmitere de informații, de interdicții, de formulare și de măsuri; iar în ceea ce privește componenta strategică, comunicarea, chiar redusă la înțelesul de informare, nu pare tot timpul coordonată, nu este foarte ritmică, lasă goluri temporale și goluri de interpretare, este contaminată de politică; există ezitări, reveniri, contraziceri flagrante – între lideri sau de la o zi la alta; și, într-un adevărat crescendo, există chiar o demisie în mijlocul pandemiei. Demisie-simptom pentru leadership-ul fulg-de-nea, obișnuit doar cu “vremea bună” a comunicării și a politicii: doar cu șueta, cu talk-show-ul, cu postările și live-urile de pe Facebook; și, mai ales, cu cecul în alb oferit de demonizarea adversarului.

Reciteam, zilele acestea, superbul pasaj din cartea filosofului american John Dewey, “Democrație și educație” (1916), pasaj care mi se pare mai actual ca oricând: „Între cuvintele comun, comunitate, comunicare există mai mult decât o legătură lingvistică. Oamenii trăiesc într-o comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun. Iar comunicarea reprezintă modul în care au ajuns să dețină lucrurile în comun. Pentru a forma o comunitate sau o societate, oamenii trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspirații, cunoștințe, dar și o înțelegere comună, același spirit, cum spun sociologii […] Comunicarea prin care se asigură participarea la această înțelegere comună este cea care asigură dispoziții emoționale și intelectuale asemănătoare – moduri similare de a răspunde la așteptări și cerințe”.

Parcă lipsește comunicarea-solidaritate, comunicarea în înțelesul său de principală formulă prin care se pot construi coeziunea și stabilitatea socială. Lipsesc “poveștile” (la o nație de povestitori), simbolurile și scopurile mobilizatoare, crearea acelei atmosfere, acelui “spirit” care să nea dea, tuturor, senzația, că tragem în aceeași direcție, că suntem implicați într-un demers comun, mai mare și mai ambițios decât cel personal, de asigurare a propriei supraviețuiri și siguranțe. Lipsește acel “ceva” care să ne unească, să ne însuflețească, să ne permită să ne atenuăm, cu toții, asperitățile.

Virusul vine și pleacă. Ce rămâne în urma lui?

Până când comunicarea-solidaritate își va face loc în spațiul public românesc, ne facem, de unii singuri, propria comunicare strategică de criză. Ascultăm muzică înduioșătoare; ne uităm, cu jind, la videoclipurile liderilor din Israel, Germania, sau Noua Zeelandă; ne punem pe Facebook poze de când eram mai frumoși și mai tineri; ne trimitem inimioare și poze cu pantofi/ alternativ, cu box-uri de bere pe Whatsapp; îi întrebăm pe copiii-adolescenți ce mai e nou pe TikTok; îi sunăm pe părinți, pe bunici, îi rugăm, îi implorăm să stea acasă, îi asigurăm că de Paște ne putem face singuri salată boef, sarmale și cozonaci, deși ar fi prima oară în viața noastră când am face așa ceva.

Schimbăm între noi știri despre nunțile cu lăutari împrăștiate de poliție, despre tânărul călare prin centrul Iașilor, venit de la țară să își vadă soția care născuse; despre un alt tânăr din Botoșani care a pretins în fața poliției că peștișorul pe care îl avea în punga plină cu apă este animal de companie; despre curiosul care a vrut să vadă cum este să te plimbi cu izoleta și a mințit că are simptome de Covid-19; despre bărbații care se iau la bătaie în spațiile de carantină sau care fug de acolo “pentru a-și bate soacra”. Râdem, ne întrebăm dacă nu sunt cumva fake news, dacă nu sunt cumva meme virale de pe Instagram și, când descoperim că nu, nu sunt fake news, plângem, mai precis, izbucnim în tradiționalul râsu’plânsu’.

Oare vom rezista doar cu aceste povești de solidaritate la firul ierbii, doar cu aceste rețele și legături informale? Vor fi acestea suficiente pentru a (re)deveni o societate, chiar o comunitate? Virusul vine și pleacă. Dar, în urma lui, trebuie să rămână un corp social, capabil de conviețuire, de acțiune comună, de treburi publice. Vom reuși să (re)descoperim ceea ce deținem în comun?

Editorial semnat de profesor universitar doctor Alina BÂRGĂOANU