OPINIE. Cât de des ți-ai schimbat părerea în ultima vreme?

Întrebarea din titlu deschide un subiect pe care eu îl găsesc atât fascinant cât și prea puțin studiat. Avem cu toții o preferință evidentă pentru a ne menține și confirma punctele de vedere existente. De exemplu, selectăm dovezile care ne confirmă perspectivele dar ignorăm evenimentele sau aspectele care ne-ar obliga să ne ajustăm. (Există o panoplie considerabilă de erori logice care ne stau la dispoziție în acest sens). Între anumite limite, care depind de circumstanțe, evităm oamenii care au păreri diametral opuse de ale noastre și căutăm pe cei cu care suntem similari.

Dar ce ne face, până la urmă, să ne schimbăm perspectiva? În mod clar, instinctul supraviețuirii dă un brânci în acest sens. A fuma poate să pară vital sau plăcut înainte de primul infarct și ceva extrem de periculos după aceea. Partidul ‘A’ e atrăgător până guvernează și deloc simpatic dacă măsurile luate de respectiva formațiune politică duc la scăderea veniturilor tale. Expresia britanică „nu există atei în tranșee” sugerează de asemenea că circumstanțele-limită ne modifică perspectiva – însă doar temporar (nimic nu poate împiedica un ateu să redevină ateu odată ce războiul s-a încheiat).

Exceptând circumstanțele speciale de mai sus, cred că dacă ne schimbăm perspectiva o facem prin contactul cu alți oameni. Iar acești alți oameni trebuie să fie seducători – trebuie să poată acționa într-un asemenea sens încât ideile lor să poată să-ți capteze atenția chiar dacă sunt în opoziție cu cele pe care le aveai înainte să îi cunoști. Trebuie deci să fie diplomați, atenți, încrezători. De asemenea, trebuie să răspundă unei nevoi. Nemulțumit fiind de performanța echipei de fotbal favorite, blamezi un anumit jucător. Dar, în sinea ta, conștient au ba, știi că această explicație nu cuprinde întreg adevărul. În unele partide soldate cu înfrângeri, respectivul nu a jucat. În alte cazuri a jucat foarte bine sau acceptabil – și echipa totuși a pierdut. Convingerea ta conține sămânța schimbării. Astfel, atunci când la o nuntă verișorul miresei îți explică persuasiv că echipa folosește schema de joc nepotrivită – și că de vină pentru rezultatele slabe nu este jucătorul, ci antrenorul – ești dispus să îi dai crezare și să îți schimbi perspectiva, devenind la rândul tău printre cunoscuți un profet al ideii că antrenorul trebuie demis.

Exemplul de mai sus este relevant nu numai pentru că arată cum o convingere conține cauza schimbării sale, ci și din alt motiv: fotbalul nu este extrem de relevant decât pentru puțini. Deci, în acest domeniu nu există costuri majore în a adopta o convingere sau părere nouă, opusă celei vechi. Nu te vei privi altfel în oglindă, nu vei recepționa altfel o știre despre un dezastru și nu vei schimba cercul de prieteni doar pentru că, acum, ești convins că antrenorul echipei tale favorite trebuie concediat. Există însă păreri greu de schimbat, care implică regândirea întregii case a minții tale, inclusiv inspectarea scrupuloasă a fundației. În legătură cu aceste teme suntem defensivi, prudenți, ostili oricărui mesaj prea violent care e menit să ne schimbe atitudinea. Costul unei schimbări ar fi prea mare. Prea multe lucruri ar trebui regândite de la zero.

Există, deocamdată, două teme și jumătate în legătură cu care nu port discuții în contradictoriu cu nimeni. Rămân deschis ideii că lista poate fi extinsă în viitor. M-aș mira să fie redusă.

Prima temă de non-discuție este credința într-o ființă divină. Niciodată limitată la spațiul util („ce se întâmplă cu mine după ce mor?”), ea de obicei implică argumentații complicate și, niciodată, nu duce la satisfacție pentru vreuna din părțile implicate.

Ideologiile sunt pe locul doi. De altfel, ele au căpătat o mare parte din forma și fondul religiilor clasice. Ca și ele, ideologiile asumate coerent implică o lectură a lumii ce nu permite perspective contrare. Ele oferă șabloane, formule, chei de înțelegere pentru un eveniment sau altul care ajung să definească în bună parte persoana respectivă. Uneori în proprii săi ochi, jucând un rol-cheie în croirea personalității – și iată cum toate aceste structuri mentale ajung să joace un rol mai important decât ideologia însăși. Cum te îmbraci, cum îți aranjezi părul, ce e corect sau normal să spui atunci când în discuție apare un nume sau altul – toate aceste lucruri pot fi influențate în mod decisiv de convingerile ideologice pe care le posezi. Nu aș pune semnul egal între ideologie și convingeri politic-electorale: oamenii cei mai ideologizați pe care îi cunosc nu votează sau o fac în silă, pentru răul cel mai mic. De asemenea, publicul „prizonier” unui partid sau altuia este mult mai mic decât se crede, temă asupra căreia voi reveni altă dată. Din fericire pentru sănătatea societății, în România suntem în genere destul de calmi vizavi de opțiunile politice: toată lumea s-a ars cel puțin o dată.

Revenind la temele pe care nu le dezbat – o jumătate de aspect, cumva decurgând din ideologii, are de-a face cu teoriile conspirației. Dacă îți este comod să crezi că Bill Gates a provocat pandemia și, mai mult, simți nevoia să spui asta în spațiul public, această convingere răspunde unor nevoi importante și este corelată cu alte aspecte din viața ta, de importanță și gravitate infinit mai mare decât care entitate a făcut ce și cum. Astfel de convingeri sunt un fir de ghem – este cvasi-imposibil să desfaci ghemul respectiv în doar câteva conversații, pentru mulți din cei afectați ar fi mai grav psihologic decât să lași ghemul la locul său și, în plus, nu e cert că ghemul poate fi desfăcut – în alte cuvinte, s-ar putea să nu existe minimele premise necesare pentru ca oamenii respectivi să-și schimbe părerea. Pare ușor să explici în mod clar și consistent că nu suntem pioni pe o tablă de șah a unor maeștri eficienți, bine organizați, chiar atotputernici. Dar încearcă să spui asta unui om ai cărui părinți au trăit cu grija Securității, a cărui casă a fost dărâmată de comuniști, al cărui loc de muncă la fabrică a fost eliminat de fenomene economice globale, a cărui pensie depinde de câteva sute de parlamentari și al cărui consum media e dictat în principal de voința a doi-trei producători de la o televiziune de știri – un om a cărui întreagă viață a stat sub semnul vulnerabilității față (și chiar dependenței) de structuri sau entități mai puternice decât el.

În ciuda a ce-am scris mai sus, nu e deloc imposibil să-ți schimbi punctul de vedere în legătură cu aceste subiecte. Nu voi lungi discuția dincolo de limitele suportabilului dar aș atrage atenția asupra a două aspecte legate de consumul de media. Rețelele sociale nu au rolul de a ne îndepărta! Înainte de Internet, nici măcar nu eram conștienți că la 10, 200 sau două mii de kilometri distanță există oameni care au păreri diametral opuse de alte noastre. Atunci trăiam realmente în „bule” cu toții: de la naștere până la deces ne intersectam cu oameni identici ca preocupări, pasiuni și statut. Micile deviații erau date de conversații pasagere cu vecini sau vânzători la magazin. Acum putem interacționa cu cei care cred cu totul și cu totul altceva. Știm că ei există. Acest lucru poate duce la o întărire artificială a părerilor. Dar în niciun caz nu anulează un mitologic acces la păreri diferite care ar fi existat pre-Internet.

În al doilea rând, prăbușirea mass-media tradițională a multiplicat perspectivele. Fragmentările sunt imense. Cândva, un ziar sau revistă se putea adresa publicului de o anumită culoare ideologică, canalizându-i perspectivele pe un traseu anume. Creșterea varietății surselor duce la fărâmițare și la dificultatea unificării discursurilor.  Există mulți oameni care sunt de părere că, vizavi de COVID-19, „se ascunde ceva”, dar acest „ceva” pentru unii este inexistența de fapt a bolii, pentru alții este faptul că virusul are un autor iar pentru un alt subgrup că numărul real al deceselor este ascuns de către state pentru a nu apărea o panică generală. Afirmația „ceva este în neregulă cu modul în care funcționează societățile de azi” este aprobată deopotrivă de naționaliști, fundamentaliști, marxiști, național-socialiști și tehnofobi – fiecare având altă soluție. Implicit, mișcările de masă sunt neclare sau alianțe temporare. (Roșia Montană a mobilizat și spiritul civic local din Transilvania, și stânga anti-capitalistă, și clasa de mijloc tânără interesată de ecologie dar și naționaliștii care doreau apărarea bogăției naturale a neamului). Pe de o parte, schimbarea perspectivelor devine mult mai ușoară – nu există o presiune socială invizibilă care să-ți apese mintea întru a conchide că trebuie să crezi lucrul „X” despre subiectul „Y”. Pe de altă parte, nevoia de auto-protejare despre care scriam la început transformă mini-grupurile care dețin o perspectivă anume în enclave fidele și statornice, în care accesul altor voci este dificil

Barbu Mateescu este sociolog. A absolvit cursurile University of Pennsylvania (studii de lungă durată) specializându-se în sociologia politică.