EXCLUSIV. Dialog cu femeia din ”umbra” poetului și jurnalistului Corneliu Vadim Tudor: ”Putea scrie zeci de pagini fără să clipească. După care se autocenzura”

Nu mulți știu că printre cei care au lucrat lângă Corneliu Vadim Tudor la revistele România Mare și Tricolorul, s-a numărat și Carmen Ionică – omul din umbră – căreia poetul și jurnalistul Corneliu Vadim Tudor i-a încredințat, ani de-a rândul, corectura articolelor sale din presă. Despre cum era el, despre cum se purta cu angajații, despre cât de bine l-au cunoscut aceștia pe Corneliu Vadim Tudor ca om, dar și ca profesionist în ale scrisului, am rugat-o pe Carmen să ne povestească.

Gândul: Bună, Carmen! Mulțumim pentru că ai reușit să ne strecori și pe noi în programul tău pentru a ne acorda un scurt interviu.

Carmen Ionică: Bună, Simona! Și eu vă mulțumesc pentru că v-ați gândit la mine.

Gândul: Puțini știu cine este omul care ani în șir a stat în spatele revistei “România Mare” , încă de pe vremea în care era condusă de Corneliu Vadim Tudor.

Carmen Ionică: Da, probabil că ai dreptate.

Gândul: Cine este Carmen Ionică?

Carmen Ionică: Sunt o persoană mai mult decât obișnuită, dar care într-adevăr, din anul 1995 și până după decesul lui Corneliu Vadim Tudor, am fost alături de acest om oricând si oricât timp ar fi avut nevoie de mine. Practic, cu mici întreruperi, am lucrat alături de el aproape 20 de ani.

Gândul: Carmen, cum era Corneliu Vadim Tudor ca șef? Era dificil sau mai degrabă pretențios? Se lucra ușor cu el?

Carmen Ionică: Corneliu Vadim Tudor, cel puțin pentru mine, a fost și va rămâne nu doar un român adevărat, ci și un mare om. Era și dificil, dar mai ales pretențios. Nu suporta mediocritatea. Era un perfecționist prin excelență. Eu l-am văzut întotdeauna ca pe un om cu o inimă mare, care și-a dorit să ajute cu prețul multor sacrificii. Era vulcanic, dar se stingea la fel de ușor precum se aprindea. Știa să te câștige, dar și să te piardă.

Gândul: Cum scria Corneliu Vadim Tudor? (poezii, articole, etc.)

Carmen Ionică: Avea o ușurință la scris formidabilă. Putea scrie zeci de pagini fără să clipească. După care se autocenzura. De multe ori. După cum am spus, era perfecționist.

Gândul: Scria fără de greșeală sau din când în când îi mai scăpa și lui câte o virgulă?

Carmen Ionică: Greșeli gramaticale nu existau, în schimb existau multe noi și noi stilizări pe textele lui. Scria cu stiloul, de cele mai multe ori, iar la final, textul era plin de notițe. Avea obiceiul să își modifice textele de mai multe ori, până ce le găsea forma finală.

Gândul: Apropo de virgulă. Din ce în ce mai mulți scriitori, corectori se agață de acest semn de punctuație. Tu, care ani de-a rândul „te-ai jucat” cu ele, crezi că lipsa unei virgule este o tragedie în cadrul unui manuscris?

Carmen Ionică: Nu le consider tragedii, dar dacă este să respectăm strict regulile gramaticale, virgulele trebuie puse acolo unde le este locul.

Gândul: Schimbările ce au intervenit de-a lungul timpului vizavi de gramatica limbii române, erau primite cu ușurință de către Corneliu Vadim Tudor?

Carmen Ionică: Schimbarea nu a fost niciodată punctul forte al lui Vadim. Era un om de modă veche și considera că noile reguli sunt neconforme cu ceea ce am învățat la școală. Nu îi plăceau de exemplu prescurtările cuvintelor. Uneori zâmbesc în sinea mea, gândindu-mă ce ar fi avut de spus referitor la limbajul folosit de tinerii de astăzi în mesaje, de exemplu.

Gândul: Ce părere avea CVT despre noua generație de scriitori?

Carmen Ionică: Dânsul a promovat întotdeauna valorile, exista chiar și o rubrică specială pentru cei care își lansau cărți și aveau ocazia să i le ofere. Cu non-valorile avea însă o mare problemă, în special cu acei scriitori care își lăudau operele de mama focului. CVT uneori, mai în glumă, mai în serios, îi testa pentru a le verifica gradul de cultură generală. Prima întrebare era mereu aceeași: știi de unde se trage numele tău?

Gândul: Ce iubea CVT cel mai mult: jurnalismul sau literatura?

Carmen Ionică: Iubea tot ce ținea de verbul „a scrie”.

Să scrie era pentru el viață, aer, bucurie. Punea atâta pasiune, atâta suflet încât pentru cei din jur putea deveni obositor.

Gândul: Îți mai amintești care a fost cel mai amuzant moment petrecut alături de el?

Carmen Ionică: Da, bineînțeles. A fost ziua când l-am întâlnit pentru prima dată. Era după o conferință de presă, tot staff-ul lui era în sală și am fost invitată la așa-zisul interviu. Mi-a pus niște întrebări și când să răspund, cei prezenți, care până atunci au stat cuminți, au început să șușotească între ei. Eu încercam să răspund întrebărilor, când îl văd pe Vadim că îmi face semn să tac și se adresează celor prezenți: „domnilor, liniște, aici vorbește un om, nu rage un măgar”. Toată lumea a amuțit, eu mi-am continuat dialogul și am fost angajată. Bine, în atâția ani au mai fost și alte momente, dar acesta încă îmi vibrează în memorie foarte intens, chiar și după atâta timp.

Gândul: A exista în anii în care i-ai fost alături și acel moment pe care ai putea să-l incluzi în categoria “cel mai frumos dintre toate”?

Carmen Ionică: Momentele frumoase le petreci cu cei dragi. Noi formam o echipă, cu bune și cu rele.

Gândul: Dacă acum ar mai fi fost printre noi, ce crezi tu că ar fi spus despre ceea ce se petrece în prezent cu cartea românească?

Carmen Ionică: Încă de pe vremea când trăia, încerca din răsputeri să susțină tot ce era românesc. A fost un român adevărat, care și-ar fi dorit altceva pentru România, și în special pentru dragostea lui cea mare, cartea. În mod sigur nu ar fi promovat nonvaloarea. Tot sigur, verbal, ar fi dat cu mulți de pământ, dar i-ar fi încurajat pe cei cu potențial literar.

Lui Corneliu Vadim Tudor îi plăcea tare mult să vorbească cu oamenii. Putea să petreacă chiar și ore întregi cu o persoană dacă dialogul era incitant, dacă interlocutorul avea o replică interesantă sau o întrebare la fel, reieșită din context. Altfel, vorbea numai el.

Gândul: După ani și ani de zile petrecuți în preajma lui, după ani de zile în care cea mai mică greșeală era taxată, cum găsești tu cărțile de astăzi scrise de autorii români?

Carmen Ionică: Sinceră să fiu, cred că au rămas puțini cei care se pot ridica la standardele cu care am fost obișnuiți. Sunt mulți tineri care promit, rămâne să vedem ce ne rezervă viitorul. Seriozitatea, și nu în ultimul rând talentul sunt ingredientele necesare pentru un real succes. La toate acestea trebuie menționată și munca pentru că și în scriere este la fel ca în sport: degeaba ai talent, dacă nu și muncești.

Gândul: Crezi că pe viitor se va mai ține seama de munca pe care o fac corectorii?

Carmen Ionică: Din păcate, și aici mă refer la redacții, s-a cam renunțat la corectori, dar credeți-mă, este nevoie de ei. Corectura este singura care face diferența dintre profesionalism și amatorism. Un text necorectat este ca un om incomplet.

Gândul: Și o întrebare de final – dacă ai putea să dai timpul înapoi… ai fi ales o altă meserie?

Carmen Ionică: Mă destăinui acum și îți spun că de mică scriam poezii, dar tata mi-a aruncat toate caietele, pentru că nu erau „de viitor”. M-a îndreptat spre matematică-fizică, am intrat la Politehnică, dar am renunțat în anul trei. Adânc în sufletul meu, literatura a rămas marea dragoste. Și în final am făcut Jurnalism. Dar asta doar pentru a încununa toți anii petrecuți făcând această meserie. Nu regret nicio secundă că am ales să fac această meserie. Personal mi-a adus multe satisfacții. Din păcate însă, acum criteriile sunt altele. Nici jurnalismul nu mai este cum era odată…

Gândul: Mulțumim, Carmen, a fost o reală plăcere să stăm de vorbă despre vremuri apuse și despre unul dintre oamenii care și-au pus amprenta asupra culturii române din secolul XX. Cred că și cititorii noștri vor aprecia această “ocheadă” inedită în bucătăria jurnalistică a lui Corneliu Vadim Tudor.

Carmen Ionică: Sunt sigură că îi va face să zâmbească, cel puțin așa cum am făcut-o eu în timp ce rememoram toate aceste momente din trecut. Mulțumesc că mi-ai oferit ocazia!