Cristian Lisandru: ”Boală lungă, moarte sigură sau România care dă din colț în colț și își pune piedici” (OPINIE)

Pentru omul simplu, plasat la intersecția unor mari interese politice sau geostrategice pe care – de cele mai multe ori – nici nu le poate descifra, această perioadă numită ”Vremea pandemiei” reprezintă doar un șoc suplimentar pe o listă din ce în ce mai lungă. Este, totuși, un șoc reverberat la toate nivelurile, unul care clatină puncte de reper, pune presiune constantă, năucește cotidian și sapă fără milă la temelia fundațiilor deasupra cărora au fost ridicate atâtea vieți, proiecte și speranțe.

Trăim, îndeobște, conform principiului care transmite că speranța moare ultima. E drept că pesimiștii insistă asupra ideii și anunță că, inevitabil, chiar dacă rămâne ”să stingă lumina”, moare și această speranță într-un final. Așa că principiul respectiv, spun aceștia, este departe de a fi unul optimist, iar concluziile ar putea și ar trebui să fie revizuite.

Deocamdată, România a devenit un pacient care se află din ce în ce mai aproape de o metastază a încrederii în sine, iar la Terapie Intensivă este ventilată doar resemnarea. Cârmacii momentului susțin că nu ne-am prăbușit definitiv și că nici nu o vom face, existând dovezi ”palpabile” conform cărora nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte, însă se putea și mult mai rău, Murphy fiind etern. Plus că, de-a lungul istoriei, am demonstrat că suntem frate cu codrul, cu fântânile otrăvite, cu lanurile incendiate, cu norocul, uneori chiar cu ipocrita piruetă salvatoare care ne-a scos din neliniștile ancestrale și ne-a aruncat, până la urmă, dincolo de toate… speranțele, în alte neliniști adaptate fiecărui veac.

Țara binecuvântată face echilibristică pe un fir de ață

De partea cealaltă a baricadei construite din acuze reciproce, ”a muri cu zile” este considerată sintagma care definește cel mai bine tot ceea ce se întâmplă, acum, ”pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Țara binecuvântată face echilibristică pe un fir de ață, atât la nivel medical, cât și social, politic sau economic, iar hăul se deschide ca o gură hulpavă sub pilonii unor pensii execrabile.

Dragostea ”în vremea pandemiei” pare imposibilă – iar cu sila nu se poate, asta o știm cu toții -, mai ales atunci când este vorba despre adversari politici care reușesc, arareori, să-și zâmbească de ochii lumii, formulând declarații de complezență, însă ascut cuțitele în fiecare seară, înainte de a așeza capetele pe pernă pentru a visa la o minunată Românie a unui viitor cu totul excepțional care să-i lase cu gurile căscate pe urmașii urmașilor noștri.

România s-a transformat într-o ”țară a contrelor” și a piedicilor puse în fiecare zi, cu toate că n-ar fi chiar atât de greu de înțeles că, în realitate, ne tot dăm cu stângul în dreptul și ne deplasăm ca racul.

Fără să poată părăsi această scenă unde subzistă atâtea dezamăgiri pe metru pătrat, românii dau din colț în colț, ceea ce ar putea să se transforme în ”starea istorică” a nației. Explicațiile sunt multiple, dar – paradoxal – nimic nu poate fi clarificat și nimeni nu reușește să așeze lucrurile pe un făgaș cât mai apropiat de o realitate îndelung râvnită.

Degete acuzatoare sunt îndreptate către toate punctele cardinale

Avem mega-licitații pentru măști chirurgicale și oameni care refuză să poarte mască, numai că scenariul capătă proporții absurde, iar acuzațiile curg din toate direcțiile, precum curge ploaia prin acoperișul spart al unei șandramale. Răstimp, măștile nu ajung acolo unde trebuie, iar degetele acuzatoare sunt îndreptate către toate punctele cardinale, fiecare dintre cei implicați direct considerându-se trași pe sfoară și prizonieri nefericiți ai unor teorii conspiraționiste bătute în cuie mediatice de reprezentanții guvernului mondial.

Suntem mândri creatori ai unor proiecte faraonice, însă ele ori nu ajung la tăierea panglicii, ori se prăbușesc imediat după recepție, ori se dezvoltă în inversul lui Făt-Frumos – oamenii îmbătrânesc așteptând să pipăie cu propriile mâini realizările promise și prezentate în pliante strălucitoare.

Se discută despre interese obscure, despre lipsă de pricepere, despre contracte moarte din fașă, apar în scenariu personaje care nici nu ar avea ce să caute pe acolo, dar sunt bine ancorate în economia de piață, în jungla citadină sau rurală. E un talmeș-balmeș la nivel național, iar pandemia de coronavirus a picat exact precum bomboana pe coliva unor muritori care nu și-ar (fi) dori(t) decât să ducă pe picioare o viață absolut normală.

O Românie suferindă din cauza ”priorităților” de moment

Școlile vor începe cu o pauză sau cu o ordonanță de urgență care să ”reglementeze” haosul de nedescris. Elevii au priceput că nu trebuie să mai înțeleagă nimic, profesorii intră într-o letargie ușor de înțeles. Spitalele sunt pline de pacienți infectați cu noul coronavirus, vocile medicilor se fac din ce în ce mai greu auzite în vacarmul politic intens mediatizat, însă nu ar trebui uitați nici oamenii chinuiți de alte boli, unele incurabile, cei care au fost plasați în subsidiar.

Pentru sute de mii de români, ideea de ”loc de muncă” a devenit amintire, firmele pun lacăte pe uși, îndatorarea crește progresiv, violența conjugală cunoaște o etapă ”înfloritoare”, depresia consumă din ce în ce mai multe destine luate prin surprindere.

Prioritatea, în ultimă instanță, ar fi chiar România întreagă, numai că, din cauza unor alte ”priorități” și ambiții/afaceri de moment, totul se transformă în ceea ce românii cunosc cel mai bine – ”boală lungă, moarte sigură”.