George Cornilă: ”Literatura ar trebui să ne scoată din zona de confort”

Comparat în unele cercuri cu Márquez sau Murakami pentru operele sale din sfera realismului magic (volumul de proză scurtă Arlequine sau romanul Diluvium), cu Ray Bradbury când vine vorba despre distopie (romanul Expurgo), sau chiar cu Henry Miller uneori (romanul Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse), George Cornilă este probabil unul dintre cei mai versatili autori români contemporani.

Prozator, publicist, traducător și cititor avid, George este pasionat de istorie, mitologie, științele naturii, artă plastică și cinematografie, iar această polivalență se vede și se simte intens. De-a lungul carierei de scriitor, George Cornilă a abordat o multitudine de teme, „jucându-se” cu un spectru larg de curente, specii și stiluri, de la realism istoric, la SF&F și de la flash fiction și nuvele manieriste, la roman postmodernist și amintitul realism magic. A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013; 2016) și Marele Premiu „Ion Hobana” (2019), fiind de asemenea nominalizat la Premiul COLIN (2017), Premiul AntareSFest (2018), Premiul RomCon (2019) și Eurocon – Belfast (2019).

Gândul: Mulțumim, George, pentru faptul că ți-ai făcut timp să stai de vorbă cu noi pentru câteva momente!

George Cornilă: Eu vă mulțumesc. Sunt onorat.

Gândul: Se spune despre tine că ești unul dintre acei scriitori care simt intens, scriu cu pasiune, și își toarnă câteva picături de suflet în fiecare rând pe care îl aștern pe hârtie. La câte grade arzi cu adevărat când scrii?

George Cornilă: Probabil că dacă ar fi cu un grad mai mult, n-aș supraviețui, m-aș dezintegra. Cred că este singura cale de a scrie literatură, de a crea artă, în general. Nu sunt un scriitor de duminică, unul pentru care scrisul este un hobby nevinovat, aceasta în ciuda faptului că am un job full-time, din care mă întrețin până mi se împlinește visul oricărui scriitor, acela de a trăi exclusiv din scris. Nu sunt nici un entertainer, pentru că nu scriu pentru a mulțumi, nu scriu pentru a vinde, nu văd literatura ca pe un spectacol care ar trebui să fie accesibil oricui. Scriu doar despre ce mă atrage pe mine, scriu doar ce mă roade, scriu doar cărțile pe care mi-aș dori să le citesc. Știu că asta trebuie să fac pentru că, într-adevăr, nu pot trăi fără să scriu, chit că este un roman, o povestire, o însemnare de jurnal, o idee mâzgălită pe un șervețel, vârât apoi în buzunar.

Nevoia de a scrie este pentru mine una imperioasă, aproape fiziologică, îmi acaparează întreaga ființă, mă mistuie, mă face cvasiincapabil să funcționez pe alte planuri. Am citit în alte interviuri, în jurnale sau memorii că unii scriitori au capacitatea de a-și ignora cartea în lucru în afara orelor de scris. Îi invidiez, așa cum îi invidiez pe cei care pot să doarmă mult. Editorii mei, cărora le sunt atât de recunoscător, știu prea bine cum este să lucrezi cu mine din clipa în care o idee îmi încolțește în minte până după lansare, când cartea se găsește pe rafturile librăriilor. Sunt sigur că nu le este ușor.

Fiecare scrie din motive proprii, fie că acestea îi sunt limpezi sau nu. La rândul meu, am cu siguranță anumite motive pentru care o fac, deși n-aș putea să le numesc, nu aș putea pentru că nu le știu, nici măcar acum, după atâția ani. Știu doar că sunt unele povești care cer să fie spuse și deodată mă consider dator nu doar să le spun, ci să le transmit mai departe cât pot eu de bine. Altfel, aș aduce o jignire arheului literaturii. Am avut zile în care nu m-am ridicat de la masa de lucru șapte-opt ore, în care nu mâncam nimic, nici măcar nu beam apă, nopți întregi de scris febril, până în zori, când mă prăbușeam sfârșit, pentru fiecare volum am petrecut luni de zile doar documentându-mă, citind tomuri întregi pentru fiecare pagină proprie, călătorind, punându-mă în situații bizare sau primejdioase doar pentru a-mi simți și înțelege mai bine personajele, știu cum este să trudești ani pentru o singură carte, una singură care la momentul acela ți se pare că este cel mai important lucru din lume și pe care câteva luni mai târziu începi s-o uiți pentru că o alta îi ia locul și ești nevoit, n-ai cum altfel, s-o iei de la capăt. Scrisul este singurul mod în care pot da o fărâmă de sens lumii în care trăim, existenței noastre mirabile, singura mea șansă de a mă apropia de mine.

Gândul: Mulți autori români și străini se desfășoară de cele mai multe ori într-o singură nișă, abordează un număr limitat de teme, specii, sau curente literare. Tu, însă, ai în palmares literatură science fiction și fantasy, realism magic, proză postmodernă etc. Cum faci trecerea de la o arie la alta și cât e de dificil să „traversezi” toate aceste universuri paralele? Cum funcționează această versatilitate la tine?

George Cornilă: Cred că totul se rezumă la pasiuni și la preocupări. Încă de copil am căutat să absorb cât mai mult din lumea care mă înconjura. Orice îmi stârnea interesul. Am fost înnebunit după biologie, istorie, geografie, mitologie, literatură, cinematografie, desen, arhitectură, aproape nimic nu mi-a fost indiferent. Atunci, când poți studia orice și poți scrie despre orice, de ce te-ai rezuma la o singură temă? Iarăși, câtă vreme noi suntem suma tuturor experiențelor și preocupărilor noastre și un pic mai mult, când simțim uneori că sunt mai multe persoane înghesuite în acest trup unic, cum am putea fi mereu același atunci când ne așezăm la masa de scris?

Știu că sunt asociat cu literatura fantastică, însă aceasta reprezintă doar o mică parte din ceea ce am scris până acum. De aceea poate mi-a fost greu să-mi fac o bază de cititori loiali, pentru că, inevitabil, o carte apreciată de unii era respinsă de alții, un cititor câștigat cu o carte era pierdut cu o alta și invers. Din același motiv, este o reală provocare să propun o colecție de proză scurtă în care textele să fie congruente, coezive. A trebuit mereu să aștept să strâng destule din aceeași sferă și astfel, după câțiva ani, nu doar că aveam suficiente pentru o antologie, ci aveam destule pentru două-trei, tematice. Chiar și acum, când nu mai este mult până vom lansa volumul Entropic, textele care nu s-au potrivit și nu și-au găsit locul în acesta pot forma cu ușurință cel puțin alte două antologii. Nu vreau să las impresia unui grafoman, nu scriu mult, însă scriu repede. Odată ce încep lucrul la o carte, nu am odihnă, nu am pace până nu termin prima versiune. Abia atunci îmi iau un scurt răgaz.

Gândul: În calitate de prozator, descrie, te rog, în câteva cuvinte proza românească pe care o avem astăzi – la modul general.

George Cornilă: Avem, din fericire, o literatură extraordinară. Desigur, nu toți cei trei mii de scriitori oficiali sunt scriitori în adevăratul sens al cuvântului, însă ne putem lăuda cu o multitudine de cărți excelente. Sunt autori români care ar putea sta alături de marile nume ale literaturii universale. În același timp, publicăm și foarte multe cărți proaste și nu mă refer aici la cele tipărite în regie proprie, asupra cărora nu putem avea niciun control, ci la cele propuse de edituri mari. Librăriile sunt pline de pseudoliteratură. Cum îmi permit eu să le judec? Simplu, citesc între optzeci și o sută de cărți pe an, de toate genurile. Cred că acest lucru îmi dă dreptul să judec. Pot să fiu un scriitor mediocru, însă un cititor de excepție, nu?

În continuare avem, în literatură, la fel ca și în cinematografie, o obsesie pentru comunism, sunt acolo răni care încă nu s-au închis, poate că nici nu aveau cum în doar puțin peste treizeci de ani. Doar Ceaușeștii au murit atunci, multe alte rele au dăinuit și ne lovim de ele și astăzi. Multe cărți bune și pe această temă, dar și cărți fără valoare literară. De asemenea, din ce am observat — nu doar la noi —, se caută mai degrabă literatura facilă, scriitura simplistă, stilul minimalist, fără descrieri, enumerații, epitete, metafore sau detalii de orice fel, în limbaj colocvial, musai cu cinci-șase înjurături pe fiecare pagină, propoziții, nu fraze, o carte de scurtă întindere, aerisită, care să nu-l solicite foarte mult pe cititor, care să fie cât se poate de aproape de acesta, de viața lui de zi cu zi. Astăzi, dacă nu ești un scriitor consacrat, un cunoscut al publicului și al editorilor, n-ai putea să mai publici o În amintirea timpului pierdut sau o Frații Karamazov. Ai fi respins fără drept de apel. Unii spun că așa și ar trebui să fie. Adevărata problemă aici este că multe dintre cărțile considerate capodopere la autorii consacrați ar fi fost refuzate dacă ar fi venit de la neofiți.

Citisem la un moment dat o afirmație a unui scriitor român, potrivit căruia dacă unui cititor nu-i place cartea ta, este vina ta că nu ai reușit să-l cucerești. Are doar pe jumătate dreptate. O mare greșeală, în ochii mei, a fost aceea că, din interese pecuniare, literatura a venit mereu în întâmpinarea cititorului, luându-i însă acestuia orice motivație de a încerca să se ridice el la nivelul literaturii. Nu-ți place proza densă, nu-i nimic, îți oferim una facilă, nu-ți place o carte din care să înveți, nu-i nimic, îți oferim una care să te facă să te simți confortabil cu propria ignoranță. Nu evoluăm dacă ne e bine cum suntem. Literatura ar trebui să caute să ne scoată din zona de confort. 

Gândul: Este „vina” ta că, pe lângă faptul că ești un scriitor talentat, mai ai și alte calități, editoriale, să le zicem. Vorbește-ne puțin despre experiența ta ca traducător, ce implică acest proces pentru tine? Mă refer aici nu la abordarea tehnică a unui text scris în altă limbă ci la cea artistică mai degrabă.

George Cornilă: Traducerea este o artă pe cale de dispariție. Mii de cărți sunt distruse în fiecare an de traduceri proaste. Cititorul nu are o soluție, căci nu poate învăța toate limbile în care sunt scrise toate cărțile pe care dorește să le citească. Cu unele excepții — încă mai avem câțiva traducători excelenți —, traducerile de astăzi se fac pe repede-înainte, de multe ori de către persoane a căror singură avizare este cunoașterea limbii din care se traduce și care adesea nici măcar nu este limba în care cartea a fost scrisă. Ori, un traducător ar trebui în primul rând să fie un om de litere, cineva care a citit enorm, care n-a fost întru totul străin scrisului, pentru că o traducere este în același timp o rescriere a cărții inițiale. Găsirea cuvintelor echivalente în limba noastră nu este decât o mică parte din întregul proces. Scriitorul trebuie înțeles, biografia sa, convingerile sale, cunoscute, opera sa, parcursă și înțeleasă per ansamblu, epoca în care au fost scrise la fel, precum și cultura țării de origine, abia apoi stilul și vocabularul. Este o muncă uriașă, pe care mulți o subestimează și care, din păcate, este plătită din ce în ce mai prost. Un cerc vicios, așa cum ne stă în fire să construim în jurul nostru. Ești dator să-i faci dreptate scriitorului pe care îl traduci, este o răspundere prea puțin conștientizată și asumată.

Gândul: Hai să ne întoarcem la cărți acum! În calitate de cititor, care crezi că sunt plusurile și minusurile scriitorilor noștri contemporani?

George Cornilă: Cred că am răspuns parțial și mai sus. Avem scriitori talentați, de vocație, care au capacitatea de a exprima întocmai ce doresc să exprime, care au o mânuire excelentă a limbii române. În același timp, tindem să ne lăsăm acaparați de propriile orgolii. Prieteniile culturale se leagă greu și se rup ușor. Multe grupuri ermetice, multe uși închise, multe metehne ale vechiului regim. Alte minusuri: culoarea locală insuficient exprimată; înclinația spre a zugrăvi exhaustiv un loc, o epocă, lipsește aproape cu desăvârșire, lăsând locul preferinței pentru limbajul simplu, colocvial; literatura facilă; literatura de șoc; confuzia care se face între o poveste bună și o carte bună. Întâmplarea în sine nu are valoare literară. O poveste în care personajul face lucruri dintre cele mai extraordinare este lipsită de valoare artistică dacă acestea nu sunt sprijinite de toate celelalte elemente care ar trebui să compună un text și fără de care scrierea respectivă nu este decât un articol de ziare. De știri spectaculoase suntem sătui.

Cât despre vulgaritate, înțeleg că aceasta conduce la obținerea un text autentic, căci așa vorbim mulți dintre noi când nu avem microfonul în față, înțeleg vulgaritatea acolo unde este justificată, unde personajul ar suna mai puțin credibil dacă ar vorbi politicos. Nu pot s-o înțeleg însă când aceasta este folosită de narator însuși. Eu nu spun o poveste la colț de stradă, între două scuipături pe bordură, eu o spun într-o carte, mă adresez unor oameni care în acel moment stau pe canapea, în fața bibliotecii, cu o cană de ceai lângă ei. Personajul meu poate să înjure dacă așa-i este natura, însă nu și povestitorul. Toți credem că scriem bine, toți credem că avem ceva de spus. Eu însumi cad în acest păcat, deși unii ar putea argumenta contrariul. Atunci, cine are dreptate? Avem noi, toți scriitorii, au cititorii, au editorii, au criticii literari?

Gândul: Ca scriitor – dar și ca cititor, de ce nu – crezi că autorii români contemporani s-ar putea impune pe piața de carte internațională?

George Cornilă: Cu siguranță, da, însă în timp și cu efort susținut din partea tuturor celor implicați. Avem și acum autori apreciați în afară, însă prea puțini. Câtă vreme am locuit în Londra, am încercat fără contenire să obțin un agent literar și să aduc un manuscris în atenția editurilor britanice. Plecând de la prezumția că manuscrisul tău este bine scris, atractiv și excelent tradus, te lovești de următoarea problemă: scriitorii români nu au o cotă prea bună pe piața internațională. Niciodată nu au avut. Din motive pe care eu nu le înțeleg în întregime, nu prezentăm atractivitate. Poate că dacă editorii internaționali ar considera literatura română vandabilă, și cititorii de pretutindeni ar ajunge s-o aprecieze.

Am purtat o multitudine de discuții acolo în acest sens. O literatură despre România este publicabilă dacă autorul este cunoscut, vandabil. Unui anonim ca mine i s-a recomandat să scrie o carte cu personaje britanice și a cărei acțiune să se petreacă în Marea Britanie. Asta vor să citească britanicii. Nici măcar literatura americană nu are prea mare trecere dacă autorul nu are trecere. Columbia lui Márquez atrage, Albania lui Kadare atrage, Turcia lui Pamuk atrage, Japonia lui Murakami la fel, pentru că autorii înșiși atrag. România nu atrage pentru că nu avem, poate cu una-două excepții, un autor de talia acestora. Aici nu mă refer la valoare, mă refer la faptul că nu ne-am construit un autor la acel nivel. Un scriitor este construit, la fel ca un personaj de carte, povestea lui, personalitatea lui, imaginea lui sunt cele care vând. Și, desigur, prezența. Un scriitor trebuie să fie vizibil, trebuie să te lovești de el  la tot pasul, ani întregi, încât să te îmbie constant să-i dai o șansă.

Gândul: Vom reveni la tine curând, pentru că avem informații din surse sigure că ai în lucru proiecte noi. În plus, sunt convinsă că scriitorii și cititorii români au multe de învățat de la tine, mai ales că lucrările tale dau mereu oamenilor un bun prilej de reflecție. Până ne vom reîntâlni însă, spune-ne în câteva cuvinte ce ne pregătești pentru anul acesta.

George Cornilă: Orice carte trebuie să fie un prilej de reflecție și toți ar trebui să învățăm de la ceilalți. Cât despre mine, am întotdeauna proiecte noi. În sertarul meu pot fi mereu găsite  manuscrise, schițe, fișe de lucru și vreo trei-patru carnete de idei. Spre sfârșitul toamnei, când deja se adună motivele de stat în casă, cu o cafea cu lapte și sirop de dovleac la o întindere de braț, voi lansa volumul Entropic, de care am amintit mai devreme. Este o colecție de proză scurtă, cuprinzând în mare parte povestiri adunate în ultimii doi ani, câți s-au scurs de la ultimul meu volum de acest tip, Arlequine. Cel mai probabil la începutul anului următor, avem în plan să reedităm al doilea meu roman, Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse, una dintre cărțile la care țin foarte mult.

Gândul: Pe final și în așteptarea următorului tău volum, pentru cititorii noștri și mai ales pentru cei care nu te cunosc încă, spune-ne ce titluri ai publicat în ultimii cinci ani, care îți sunt cele mai dragi sufletului și de ce!

George Cornilă: În 2016, am publicat ultimul volum din trilogia istorico-fantastică Regele lupilor, urmat în 2018 de Arlequine, apoi în 2019 de romanele Expurgo și Diluvium, la care lucrasem, în paralel și cu intermitențe, în precedenții patru-cinci ani. Voi spune o platitudine pe care nu o pot evita: toate cărțile mele au însemnătate pentru mine. De la Cu dinții strânși, primul meu roman, din 2007, frust și nihilist, de care m-am dezis de atâtea ori, însă care m-a exorcizat, la Miezul nopții, prima mea carte care m-a făcut să simt că n-aș putea trăi fără scris, la Regele lupilor, în care am inclus o bună parte din mitologia antică, precum și întreg folclorul părții noastre de lume, la Arlequine, care m-a așezat pe un cu totul alt făgaș, la Expurgo, pe care o consider o carte importantă, însă care s-a dovedit a fi teribil de controversată, care întreabă până unde am fi dispuși să ajungem pentru a proteja cultura, la Diluvium, o alegorie despre împlinirea menirii, căutarea locului în lume, darul și totodată blestemul de a fi diferit. Dacă ar fi să aleg însă trei cărți care să fie salvate dintr-un foc atotmistuitor, aș alege Miezul nopții, Alrequine și Diluvium. Poate peste câțiva ani, aș înlocui una dintre acestea cu Entropic.

Gândul: Îți mulțumim foarte mult pentru acest interviu! Spor la scris și să ne revedem cu bine!

George Cornilă: Încă o dată, eu vă mulțumesc. Să ne revedem cu bine, într-o lume revenită măcar la așa-zisa normalitate prepandemică.

Dacă doriți să discutăm despre cărți sau activitatea voastră din domeniul literar, dacă aveți o carte pe care vreți să o prezentăm, acestea fiind publicate în rubrica Gânduri printre cărți, nu ezitați să ne trimiteți un mesaj pe adresa de e-mail – [email protected] , care să conțină numele și un număr de telefon, precizând în subiect – în atenția Simonei Tănăsescu și Alinei Dinu.