Interviu cu scriitorul Florin Lăzărescu: ,,Mă simt cel mai bine în pielea mea atunci când scriu povești” (EXCLUSIV)

Prozatorul și scenaristul Florin Lăzărescu a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza” din Iași, debutând în literatură cu volumul de povestiri ,,Cuiburi de vîsc”, în anul 2000. Volumul ,,Amorțire” (2013) a fost nominalizat atât la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, în anul 2014, cât și la Premiile Revistei Observator Cultural, ediția 2014, secțiunea „Proză”.

Florin Lăzărescu vorbește într-un interviu pentru cititorii Gândul.ro despre debutul în literatură, primul său volum de povestiri, cea mai emoționantă întâmplare din viața de scriitor, precum și despre relația sa cu cititorii.

Florin Lăzărescu: ,,Mă simt cel mai bine în pielea mea atunci când scriu povești”

Gândul.ro: Pentru început, aș vrea să vă prezentați, în câteva cuvinte, cititorilor Gândul.ro. Cine este omul Florin Lăzărescu?

Florin Lăzărescu: Un cetățean obișnuit, ca oricare altul din România, cu aceleași griji și bucurii. Latura mai bizară este de că de peste 20 de ani job-ul meu de-acasă constă în scris, iar cel de la birou, în organizarea și promovarea unor evenimente culturale, în special legate tot de scris și scriitori. Altfel, și acasă, și la serviciu, cred că mă definesc pasiunea și curiozitatea pentru tot ce mișcă, de la mersul furnicii până la cel al societății sau al telescopului spațial James Webb.

Dacă aș avea vreo câteva vieți, așa cum iubesc scrisul, mi-ar mai plăcea să studiez serios muzică, fizică și informatică, să fac stand-up comedy, cum la fel de bine aș vrea să ajung unul dintre cei mai buni tâmplari din lume. Doar că mi-am dat seama din vreme că numai geniile pot face mai multe lucruri deodată la fel de bine. Eu, nefiind geniu, am preferat să mă preocup cât mai serios posibil de unul singur, cel legat de scrisul meu și al altora, fie de la masa mea de-acasă, fie de la biroul meu de altădată din Editura Polirom sau cel de azi de la Muzeul Național al Literaturii din Iași.

Gândul.ro: Cum a luat naștere dorința de a scrie?

Florin Lăzărescu: Firesc, din pasiunea pentru citit. Am început în clasa întâi cu Povești nemuritoare, până m-am prins că se termină toate la fel, apoi mi-am tot ridicat singur ștacheta, alegând povești din ce în ce mai complexe. Și așa am ajuns, cred, la un liceu filologic și la Facultatea de Litere. Am flirtat mult cu ideea de ajunge un teoretician al literaturii în zona universitară, dar la un moment dat am renunțat la asta, dându-mi seama că mă simt cel mai bine în pielea mea atunci când scriu povești.

Gândul.ro: Ați debutat în literatură cu volumul de povestiri ,,Cuiburi de vîsc”, în anul 2000. Cum descrieți experiența?

Florin Lăzărescu: Deși am debutat în condiții tehnice modeste, experiența a fost destul fericită ca să nu mă opresc. Am căpătat încredere că pot scrie proză și că-i pot stârni pe ceilalți din jur să mă citească.

Florin Lăzărescu: ,,Am căpătat încredere că pot scrie proză și că-i pot stârni pe ceilalți din jur să mă citească”

Gândul.ro: Ce v-a inspirat să-l scrieți primul roman – ,,Ce se știe despre ursul panda”?

Florin Lăzărescu: Ca în toate poveștile sau romanele mele, pornesc de la realitate. Dau exemplu concret, banal, despre cum „mă inspir” în general: să zicem că întâlnesc pe marginea străzii un om cu o țeavă de doi metri sprijinită de el, stând la ia-mă nene, undeva după miezul nopții. Caz real. Și asta mă intrigă: Cum se așteaptă omul ăla să-l ia cineva la ocazie în timp ce cară o țeavă de doi metri cu el? De ce după miezul nopții? De unde vine și unde vrea să ajungă? La ce-i trebuie țeava și de unde o are? O fi furat-o, a cumpărat-o, i-a dat-o cineva? De ce?

Și în întâmplarea asta măruntă eu văd o poveste etern umană, care merită spusă: cu toții cărăm o povară pe care poate nici nu o realizăm, apoi stăm cu aceasta la ocazie, în clipe și locuri mai mult sau mai puțin potrivite, pe cineva care să ne bage în seamă, să ne ajute. Și de-aici dau frâu liber imaginației: scriu povestea unui personaj viu, care în esență să semene cumva cu mine, dar și cu cel care o citește. Cât de lungă și complicată va ieși, numai când mă aștern pe scris îmi pot da seama.

Gândul.ro: După cum știu, volumul ,,Amorțire” a fost nominalizat atât la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași, în anul 2014, cât și la Premiile revistei Observator cultural, ediția 2014, secțiunea „Proză”. Ce a însemnat acest lucru pentru dumneavoastră, la vremea respectivă?

Florin Lăzărescu: Niciodată n-am scris pentru premii literare, nu mă interesează decât în măsura în care îmi aduc unul sau mai mulți cititori în plus. Din ce știu eu, premiile literare românești nu prea contribuie la asta. Am câștigat, de exemplu, un premiu pentru literatură est-europeană la Frankfurt, cu Trimisul nostru special, ceea ce a făcut ca romanul să fie tradus și publicat în zece limbi străine. Cu Amorțire n-am câștigat niciun premiu, dar întâmplarea a făcut să ajungă unul dintre puținele romane românești traduse și publicate în China. Premiul cel mai frumos pentru mine e atunci când aflu că o persoană din cine știe ce colț al țării sau al lumii a fost emoționată citindu-mi o carte. Deși nu-s vedetă, n-am foarte mulți cititori, mi se întâmplă destul de des să-mi scrie oameni pe care nu-i cunosc că mi-au citit cu bucurie o carte. Mai mult nici nu-mi trebuie.

Florin Lăzărescu: ,,Niciodată n-am scris pentru premii literare”

Gândul.ro: Ce ne puteți spune despre romanul ,,Trimisul nostru special”?

Florin Lăzărescu: Ceva sec: deși e cel mai de succes roman al meu, astăzi nu-mi mai place deloc. Dacă aș putea, l-aș șterge din biografie. Dar, na, fiind al meu, trebuie să-l accept.

Gândul.ro: Care este personajul preferat al cărților pe care le-ați scris? De ce?

Florin Lăzărescu: E greu să fac astfel de alegeri. Dar cred că am o slăbiciune aparte pentru doamna Stoican din Amorțire. Pentru că a fost o provocare să-mi imaginez un personaj feminin puternic și autentic, nu doar de decor, iar multe femei mi-au confirmat că doamna Stoican e așa vie, încât pare că e un personaj real, pe care l-am cunoscut îndeaproape.

Gândul.ro: Care a fost cea mai emoționantă întâmplare din viața dumneavoastră de scriitor?

Florin Lăzărescu: Nu pot face un top cu asemenea momente. Sunt foarte multe. Dau doar câteva exemple, care-mi vin la întâmplare în minte. Atunci când am ajuns să stau la un whisky cu Jonathan Franzen în Iași, după ce am conversat pe mail vrute și nevrute cu el timp de patru ani, ca să-l conving să vină la FILIT. Atunci când am ghidat-o prin telefon, la unu noaptea, pe Olga Tokarczuk, laureată a Nobelului pentru Literatură, să iasă la drumul bun, pentru că se rătăcise cu mașina în Ucraina. Atunci când o doamnă oarecare din Franța a venit 200 km cu trenul până la un târg de carte, ca să mă cunoască în persoană, după ce mă citise. Ca scriitor de scenarii, atunci când am călcat pe covorul roșu de la Berlinale…

Cred că aș putea scrie un roman doar cu asemenea întâmplări și întâlniri emoționante pentru mine, dar nu știu cât i-ar interesa pe ceilalți.

Florin Lăzărescu: ,,Cititorii te fac să fii sau nu scriitor adevărat”

Gândul.ro: Cât de mult reprezintă pentru dumneavoastră relația cu cititorii?

Florin Lăzărescu: Aproape totul. Nu mă interesează atât mulțimea lor, cât calitatea lor. Ei te fac să fii sau nu scriitor adevărat.

Gândul.ro: La ce proiecte creative lucrați în perioada următoare?

Florin Lăzărescu: Un roman aproape gata despre o zi din viața unui muncitor în construcții. O piesă de teatru  pornind de la Tinerețe fără bătrânețe, ce va fi regizată de Bobi Pricop. Un scenariu de film despre un șofer de taxi și un politician care încearcă să scape de Apocalipsa declanșată în București, ce va fi regizat de Tudor Botezatu.

Gândul.ro: Un gând de final pentru cititorii noștri?

Florin Lăzărescu: Le-aș spune că-i foarte important să citească literatură, orice le atrage atenția frunzărind cărți la întâmplare din librărie. Pentru că oricum trăim de dimineață și până seara într-o continuă ficțiune – de la planurile managerilor până la cele ale politicienilor noștri, de la show-urile și reclamele TV până la idealurile personale. Însă merită din când în când să trăim și câte o ficțiune de calitate, asumată ca atare de profesioniști.