De unde vine și spre ce se îndreaptă din punct de vedere electoral România

Datorită vârtejului de alegeri din perioada 2010-2020 (șase ani din cei unsprezece au conținut un eveniment electoral de un fel sau altul), cred că este dificil să mai ținem pasul cu dinamicile politice sub imperiul cărora se află România.

O comparație între ultimele trei alegeri parlamentare este utilă pentru a ne aduce picioarele pe pământ. De ce alegeri parlamentare și nu alt tip de alegeri?

Europarlamentarele, după cum s-a văzut în 2019, sunt sensibile la fluctuații de emoție și pot fi influențate de referendumuri ce au loc simultan. Din aceste motive atractivitatea lor – numărul propriu-zis de voturi înregistrate – oscilează dramatic, fiind ba extrem de redus ba foarte înalt.

Alegerile locale oferă un set limitat de informații cu privire la peisajul .. național (AUR în 2020, ca și PRM în 2000, a strălucit la parlamentare deși la alegerile locale ce avuseseră loc cu câteva luni mai devreme fusese irelevant).

Prezidențialele arată într-o măsură disproporționată relevanța figurilor publice mai degrabă decât a forțelor politice – numărul persoanelor care l-au votat pe Klaus Iohannis în primul tur, atât în 2014 cât și în 2019, fără a vota vreodată PNL este egal cu electoratul PNL în sine (!).

La ce ne conduce o comparație între parlamentarele din 2012, 2016 și 2020?

Observația majoră are de-a face cu PSD, PNL și PDL (când exista) care au cumulat:

5,6 milioane voturi în 2012

4,6 milioane voturi în 2016

3,3 milioane voturi în 2020

Între 2012 și 2016 au pierdut un milion de voturi; în următorii patru ani scăderea s-a accelerat, partidele de mai sus pierzând chiar și mai mult, adică 1,3 milioane.

În procente coborârea a fost de la 77 la 66 la 55 – fix 11%/scrutin sau 2,7%/an.

Dacă adăugăm la valorile de mai sus ALDE, Pro România și PMP, care-și derivă, într-un fel sau altul, identitatea din partidele de mai sus, rescriem sumele după cum urmează:

5,6 milioane voturi în 2012

5,4 milioane voturi în 2016

3,7 milioane voturi în 2020

Adică în procente: de la 77 (în 2012 și 2016) la 64 (în 2020).

Alegerile din 2012 și 2016 au reprezentat astfel, din acest punct de vedere, variațiuni pe o temă dată. PDL a dispărut prin fuziune, apariția ALDE și PMP fiind rezultatul simetric al acestei fuziuni (ALDE reprezentând liberalii anti-PDL iar PMP pedeliștii anti-PNL). Astfel, scena mai simplă din 2012 s-a reorganizat, de la trei partide trecându-se la patru, dar numărul de voturi și suma în procente neschimbându-se foarte mult. Alternativ, chiar și apariția acestor mini-proiecte a fost un simptom al fragmentării scenei politice. Se pare că România are repulsie de un peisaj politic simplu, cu 2-3 partide.

Scoțând din calcul UDMR și majoritatea partidelor care nu au depășit pragul, putem observa că scena partidelor clasice putea rezista fără mari emoții unui șoc exogen lor (PPDD în 2012, USR în 2016) dar nu avea elasticitate în cazul apariției a două șocuri simultane (AUR și USRPLUS în 2020). Altfel spus, când aceste presiuni din afara scenei clasice se concretizau sub o singură formă – anii 2012 și 2016 – partidele mari și formulele derivate ca reacție la jocurile de putere din interiorul lor își strângeau cele 77 de procente uzuale, colectând mai mult de cinci milioane de voturi. Existența a doi poli foarte diferiți din afara confederației clasice – existență concretizată în 2020 – a însemnat o reducere a scorului cumulat al formațiunilor de tradiție și progeniturilor lor cu 1,7 milioane voturi și 13 procente.

(Această scădere, în mod interesant, a fost decontată aproape integral de PSD, care între 2016 și 2020 a pierdut 1,5 milioane voturi și 17 procente. Acest lucru nu e chiar de mirare, având în vedere că partidul a fost la guvernare iar în România asta costă întotdeauna foarte mult. Contracția PSD nu se datorează Pro România, impactul acestei formațiuni la alegerile parlamentare fiind neglijabil, ea obținând în alianță cu ALDE (!) 244 de mii de voturi adică 4%.)

În context, întrebarea devine: se va accelera acest proces de diversificare a scenei politice în anii care vin? Înainte să te grăbești cu un răspuns afirmativ, trebuie să iei în calcul faptul că formațiunile politice mai noi trebuie să urce un deal foarte înalt. Cumulat, USRPLUS și AUR au obținut mai puține voturi în 2020 decât PSD, care a ocupat locul unu. Dar, de asemenea, au obținut împreună mai puține voturi decât PNL, care a ocupat locul doi. AUR nu a egalat nici ca voturi nici ca procente performanțele din trecut ale partidelor care mizau pe un discurs anti-sistem și ne-sincronist, cele 542 de mii de voturi pălind prin comparație cu cele 1,09 milioane primite de PPDD în 2012. Evit comparațiile cu PRM în 2004, când acea formațiune se afla deja într-un con de umbră și tot depășea nr. de voturi sau scorul AUR din 2020, întrucât atunci parlamentarele din 2004 au fost simultane cu prezidențialele, formațiunea lui Vadim beneficiind încă de efectul candidaturii acestuia. Referința la 2004 are însă utilitatea ei. În 2024, ca și atunci, alegerile parlamentare vor avea loc în același timp cu prezidențialele. Astfel, identitatea candidaturilor la prezidențiale va avea probabil rolul decisiv, respectivii candidați urmând să fie „locomotive”. Cu un candidat atractiv, orice partid se poate pomeni cu 35-40% din mandatele din Parlamentul anilor 2024-2028 și un rol de prim-plan în România deceniilor viitoare. Astfel, schimbările din perioada 2016-2020 în ceea ce privește țesutul politicii românești se pot domoli sau, dimpotrivă, se pot accelera.