Și, totuși, ce se întâmplă cu noi? De unde senzația aceasta de vuiet prelungit, de haos, de nefiresc? De unde senzația că întâlnim oameni care trăiesc în lumi paralele, pe altă planetă, oameni care ne sunt, uneori, chiar rude, prieteni, apropiați? Această senzație este acum mult mai pregnantă pe subiectul vaccinării, al pandemiei în general, dar eu, personal, am avut-o și înainte de pandemie, am avut-o și cu ocazia altor crize sau evenimente relativ recente care au căpătat statut de tabu în analiza publică.
Ampliganda, propaganda inversată, propaganda virală, dezinformarea 2.0, „războiul memetic” sunt termeni prin care, încă de dinaintea pandemiei, o comunitate consistentă de cercetători și analiști ai social media a încercat să surprindă impactul pe care tehnologiile digitale îl exercită asupra mai vechilor fenomene de propagandă, influență, război informațional. Atenția acordată mariajului dintre tehnologiile digitale și aceste fenomene mai vechi a fost captată pentru prima oară în contextul migrației, către mediul online, a grupurilor teroriste, începând cu anul 2004.
De atunci, au urmat episoade din ce în ce mai tumultoase: conflictul din Siria, propaganda ISIS, Brexit-ul și alegerile americane prezidențiale din 2016, raportul Mueller, Infodemia de Coronavirus și, din nou, alegerile americane din 2020. Episoade care au adus în centrul conversației globale teme precum: nevoia de a face ceva în legătură cu mediul digital nereglementat; puterea neîngrădită pe care coloșii digitali, actori privați fiind, o exercită asupra spațiului public; nevoia de a înțelege mai bine, eventual chiar de a limita impactul acestor transformări asupra coeziunii sociale, încrederii în instituții și democrației liberale.
Deja se poate vorbi despre un consens în interiorul acestei comunități cristalizate în jurul unor nume precum Shoshana Zubov, David Rushkoff, Niall Ferguson, Renée DiResta, Jacob Shapiro. Consens creat în jurul următoarelor idei: avem de-a face cu un fenomen nou, pentru care vechile cadre conceptuale nu mai sunt relevante; rețeta contemporană a propagandei/ dezinformării/ influenței constă în adâncirea și alimentarea faliilor interne și a controverselor majore dintr-o societate, în crearea unei situații nemaiîntâlnite de polarizare, de tip emoțional și cognitiv, „totul sau nimic”, „noi vs. ei”, indiferent de subiectele sau temele aflate în dezbatere; algoritmii și imensele baze de date colectate în urma navigării în mediul online permit exercitarea influenței deopotrivă asupra decidenților, liderilor, grupurilor bine delimitate, mulțimilor mari de oameni, fie țintit (pe baza conținutului personalizat), fie în masă (pe baza unui conținut produs și diseminat în serie); exercitarea influenței constă în capacitarea liderilor și a persoanelor obișnuite de a amplifica polarizarea emoțională și cognitivă, fie că o fac în mod conștient (polarizare discursivă strategică), fie inconștient/ din neștiință.
Un fragment din cartea lui D. Rushkoff, Team Human (2019), mi se pare semnificativ pentru descrierea situației pe care o traversăm: „Ne pierdem abilitatea de a distinge între real și ne-real, între ce există cu adevărat și ce este imaginar, între amenințare și conspirație. Puterile care lucrează pentru a perturba societățile democratice prin intermediul propagandei/ a războiului memetic înțeleg bine acest lucru. Contrar înțelegerilor și relatărilor comune, aceste puteri investesc în toate segmentele spectrului politic. Narațiunile precise pe care le propagă prin intermediul social media sunt mai puțin importante decât reacțiile de apărare pe care caută să le provoace”. Așadar, propaganda virală, războiul memetic, lupta pentru modelarea percepției, pentru crearea haosului emoțional și cognitiv se hrănesc din provocarea reacției la anumite narațiuni distorsionate și distorsionante, din reacția la reacție, indiferent de substanța respectivelor reacții – aprobare, validare, respingere, indignare, bășcălie.
Recent, Renée DiResta a avut sclipirea de a găsi o denumire expresivă pentru această dinamică specifică social media, dar care poate inunda și media mainstream: ampligandă sau propagandă inversată. Adică modelarea percepției prin amplificarea, de cele mai multe ori sinceră/ inconștientă, a unor încadrări retorice, mesaje, narațiuni care distorsionează relatările mai factuale cu privire la ce se întâmplă. Ampliganda creează stări de spirit confuze, alimentează furia și revolta, îndreptându-le apoi, pe baza unei pan-ideologii a excluderii, împotriva unui grup: adversar politic, grup etnic, grup cu altă identitate socio-economică etc. Pe rețelele sociale, propaganda nu mai este direcționată în mod necesar de sus în jos, ci amplificarea are loc direct la nivelul cetățenilor; utilizatorii, membrii audienței (că de public nu mai poate fi vorba) devin participanți activi, rotițe utile în mecanismul de creare și amplificare a narațiunilor care modelează percepția asupra realității.
Potrivit lui R. DiResta, ampliganda este „rezultatul unui sistem în care adevărul a fost relocat de la figurile de autoritate la liderul carismatic capabil să mobilizeze elementele de identitate personală sau ideologică la care următorii lor țin cel mai mult”. Ea se bazează pe mulțimi de credincioși autentici („true believers”), pentru care comportamentul de distribuire și redistribuire a unui conținut pe rețelele sociale este asemănător celui de fervoare religioasă. Iar faptul că, la originea ascensiunii unor persoane marginale și suficient de excentrice în postura de lideri carismatici sau mai degrabă virali se află, de multe ori, fabrici de troli, rețele de conturi neatentice, fabrici de like-uri, de click-uri, de follower-i, data brokers și data scientists care au pus mâna pe modul de funcționare a algoritmilor, este un aspect care ar merita, poate, o atenție specială.
În sfârșit, dacă nu aș fi aproape sigură că afirmația mea va fi scoasă din context, răstălmăcită, și altoită cu tot felul de completări din ce în ce mai extravagante, aș spune că aproape toți suntem atinși de ampligandă. Atunci când rostogolim, în neștire, fraze și informații pe care nu le verificăm, dar care sună prea bine pentru a nu fi adevărate, prea ne confirmă părerile și credințele pe care am apucat să ni le formăm. Sau când ne năpustim, tot în neștire, să contrazicem sau să luăm în derâdere afirmațiile, persoanele cu care nu suntem de acord, declanșând atacuri la identitate, adică tocmai la acele aspecte pe care liderii virali le-au hrănit în timp.
Fără a ne da seama că, așa cum spunea Rushkoff, anumite conținuturi, împachetate meșteșugit în narațiuni toxice, tocmai acest lucru caută: să stârnească indignarea, furia, bășcălia, reacția și reacția la reacție. Facem bășcălie, dar preluăm și amplificăm și conținutul. Suntem atinși de ampliandă când, furioși, indignați și intransigenți, ne etichetăm și ne stigmatizăm unii pe alții: „neisprăviți”, „proști”, „captivi”, „analfabeți”, „prea de la țară”, „prea de la oraș”; important e ca aceste calificative să fie întotdeauna aplicate „taberei” adverse, cu care nu mai vrem să împărțim nimic: nici un ideal, nici un interes, nici un spațiu, fie el fizic sau virtual: „să plece din țară și să ne lase!”
Totul cu accente dramatice, în contextul vaccinării: „să moară!”: „să moară nevaccinații că sunt prea proști”, „să moară vaccinații de sclavi sau covidioți ce sunt”. Faptul că suntem în situația de a părea gata-gata să ne sfâșiem – și, mai ales, gata să o facem pe subiecte și pe valori a-politice – știința, medicina – nu mă face decât să mă îngrijorez gândindu-mă la momentul când în malaxorul ampligandei vor fi aruncate subiecte cu adevărat politice, cu ramificații geopolitice.