Bogdan Bucur despre volumul premiat de Academia Română: „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” este un veritabil antidot pentru dezamăgiții tranziției postdecembriste

Marea Unire a fost, în contextul politic din decembrie 1918, o „pălărie prea mare” pentru administrația de la acel moment a României, chiar dacă unirea a fost dorită. Regatul României a guvernat mai prost provinciile alipite la 1918 decât o făcuseră in prealabil fostele imperii, în mare parte din cauza corupției endemice din viața politică, demonstrează istoricul Bogdan Bucur în volumul „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, distins recent cu premiul „Dimitrie Gusti” de Academia Română.

În perioada democrației formale, care se încheie în februarie 1938, au existat toate ingredientele unui regim dictatorial, iar partidele istorice au recurs pe scară largă, deși în proporții variabile, la măsuri autoritare și arbitrare în actul de guvernare, precum și la fraude electorale, spune Bogdan Bucur într-un interviu pentru GÂNDUL.RO.

Astfel, volumul „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” propune o abordare lucidă, care demitizează perioada pe care românilor le place să o perceapă ca pe „luna de miere” care a urmat după Marea Unire de la 1 Decembrie. În fapt, ţara se confrunta cu o „scumpete nemaipomenită a preţurilor“, arată autorul citând sursele istorice, iar  în primele luni ale anului 1919, Vechiul Regat se confrunta cu o gravă criză alimentară și cu un accentuat declin economic. Peste toate acestea, istoricii consemnează că politicienii se acuzau de înaltă trădare, de furt la urne şi luptau cu înverşunare pentru putere, autoritatea se exercita prin decrete‑lege, parlamentul rămânea dizolvat, sindicatele și dreptul la grevă erau scoase în afara legii, iar tezaurul BNR părea „în siguranță deplină” la Moscova.

„Printre cele mai frecvente reproşuri, adresate statului român, se numărau însuşirea de foloase necuvenite de către funcţionarii publici, nesfârşitele abuzuri săvârşite în exerciţiul autorităţii, precum şi schimbarea permanentă a convingerilor politice, în funcţie de partidul care forma Guvernul de la Bucureşti (a se vedea capitolul Manifestările politice)”, arată Bogdan Bucur în Considerațiile Introductive ale volumului „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”.

Realizarea României Mari la 1918 este o performanță absolut remarcabilă și binemeritată a poporului român (cea mai mare realizare istorică a acestei națiuni), iar dezideratul bunei guvernări a României Mari este o cu totul altă chestiune, precizează istoricul în interviul pentru GÂNDUL.RO.

„Partidele politice din România Mare au încercat, dar n-au reușit, să guverneze bine țara reunificată. La nivel de bună intenție, dezideratele tuturor au fost nobile. Dar de la dorință la putință este cale lungă (…) Mai ales pentru românii din provinciile foste austriece și maghiare, politicianismul din România Mare a fost șocant. Nu mai văzuseră până atunci oameni politici care să vină în fața electoratului, să promită câte în lună și în stele, iar mai apoi să dea uitării totul. Violența politică din timpul campaniilor electorale a fost de asemenea șocantă” – Bogdan Bucur.

Istoricii contemporani s-au încumetat mai puțin să vorbească despre dezastrul proastei guvernări după Marea Unire, perioada pe care românilor le place să o perceapă ca pe „luna de miere” care a urmat întregirii României. Care au fost principalele provocări la care a trebuit să răspundă administrația Regatului României după 1 Decembrie 1918?

„Luna de miere” care nu a ținut nici măcar o zi… M-ați făcut să zâmbesc cu expresia „luna de miere” utilizată în întrebarea d-voastră, întrucât exact în ziua de 8 decembrie 2021 în care Academia Română mi-a conferit premiul “Dimitrie Gusti” pentru “Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, Opera Națională București a aniversat centenarul cu aceeași lucrare ca acum 100 de ani. Opera “Lohengrin” de Richard Wagner, în regia lui Silviu Purcărete, a avut premiera la 100 de ani distanță de când marele compozitor George Enescu a dirijat “Lohengrin”, în 1921, în regia lui Adalbert Markowski. M-ați făcut să zâmbesc cu expresia „luna de miere” întrucât, în opera lui Wagner, mariajul dintre miticul cavaler Lohengrin din Imperiul Graalului (un Luceafăr în versiune germană) și Elsa de Brabant (o Cătălina în versiune germană) se destramă după nici 24 de ore. Metafora lui Wagner este aceeași ca la Eminescu: condiția precară a omului ignorant care se găsește în imposibilitatea de a înțelege Luceafărul sau Lohengrinul, chiar dacă i se oferă această șansă. Sper să le facă plăcere celor care citesc acest interviu să audieze cel puțin preludiul acestei fabuloase lucrări wagneriene (“Lohengrin”).

Acum revin la întrebarea d-voastră și vă răspund. În primul rând, ceea ce sărbătorim anual la 1 decembrie este finalizarea cu succes a unui proces istoric de unificare statală a tuturor provinciilor românești. Acest proces istoric începe la 1859 cu unirea Moldovei și a Țării Românești. Principatele Unite reprezintă nucleul statalității românești, căruia i se va mai adăuga Dobrogea (1878), Cadrilaterul (1913), Basarabia (martie 1918), Bucovina (noiembrie 1918), Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar (decembrie 1918). Ultimul teritoriu locuit care a devenit românesc este insula Ada Kaleh de pe Dunăre (1923). La 1 decembrie sărbătorim practic 60 de ani de construcție statală românească. Am discutat pe larg această temă în lucrarea mea precedentă – “Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri”, care a devenit un bestseller în România și Republica Moldova. Nu mai insist acum.

În al doilea rând, România a fost guvernată prost – abuziv, ineficient și corupt – în aproape toate epocile istorice. Doar în ultima decadă, după 1989, am început să mai îmbunătățim performanțele noastre instituționale democratice. Deci, România Mare nu a făcut excepție de la afirmația de mai sus. Este doar problema noastră că am suprapus împlinirea idealului național de reunificare statală la 1918 peste o presupusă „epocă de aur”, ca să păstrez limbajul mitologic. Sunt lucruri complet diferite: realizarea României Mari la 1918 este o performanță absolut remarcabilă și binemeritată a poporului român (cea mai mare realizare istorică a acestei națiuni), iar dezideratul bunei guvernări a României Mari este o cu totul altă chestiune. Pe scurt, după cum am arătat chiar în partea introductivă a cărții, România a fost în imposibilitatea de a guverna bine, după Marea Unire, o țară reunificată, pe care nu știuse să o administreze eficient când era mai mică (Vechiul Regat). Deci, n-ai cum să conduci bine un camion de mare tonaj când tu nu știi să mergi cu o Dacia Logan. Este curată utopie să ne imaginăm că lucrurile ar fi putut sta altfel în perioada interbelică.

În al treilea rând, provocările care au stat în fața României Mari sunt, în principiu, cele cu care se confruntă orice guvern pus să administreze un teritoriu. Desigur, trebuie să ținem seama de starea culturală a societății (care era foarte joasă în cazul Vechiului Regat prin raportare la media europeană). La care trebuie să adăugăm pierderile materiale și umane uriașe înregistrate după Primul Război Mondial. Dar lumea era înțelegătoare față de această situație economică. Sudul României fusese ocupat și exploatat de Puterile Centrale în perioada 1916-1918. Ceea ce reproșa populația Guvernului de la București sunt chestiuni imposibil de scuzat. Cei din Vechiul Regat erau obișnuiți cu stilul abuziv, ineficient și corupt al administrației centrale de la București. Românii din provinciile alipite la 1918 au fost însă șocați. Am tratat toate aceste chestiuni în capitolele Manifestările politice și Manifestările administrative.

Care sunt, din perspectiva istoricului, actorii principali ai vieții politice a României interbelice și ce le puteți „reproșa”, individual, în ce privește guvernarea după Marea Unire?

Problemele nu sunt aproape niciodată personale sau individuale, ci instituționale. Meritul acestei cărți este tocmai acela de a propune o diagnoză societală a României Mari. Nu există vinovați de serviciu pă persoană fizică, ca să-l citez pe fostul meu primar de sector. Suntem, pe bună dreptate, ca în butada celebră: dragă, tu ești divină. Iar replica este: amândoi suntem di vină. Cartea mea este de sociologie istorică. Este un demers atipic pentru istoria tradițională cu care suntem obișnuiți, în care accentul cade pe personalitățile istorice. Cartea mea își propune cu totul altceva: să analizeze și să evalueze stiluri de guvernare, fenomene sociale, mecanisme administrative, percepții publice, încrederea politică, eficiența guvernamentală, răspândirea corupției. Nu m-au interesat oamenii mari în primul rând. De fapt, este o iluzie că o mână de oameni conduc o țară. Toate țările în epoca modernă sunt guvernate prin aparate administrative și birocratice extrem de complexe care au randamente instituționale diferite. Birocrația imperială britanică (Her Majesty’s Civil Service) este cel mai bun exemplu în acest sens. Imperiul Britanic – în care soarele nu apunea niciodată ca să citez o expresie consacrată – nu era administrat nici din Buckingham Palace și nici din Downing Street. Ci de către un aparat birocratic extrem de eficient și competent. Selecția competentă a funcționarilor britanici care administrau vastul imperiu a devenit între timp subiect de bancuri. Se spunea că principala calitate a birocratului britanic era cunoașterea limbilor clasice (greacă și latină) și competența de a cânta la pian. Pare aberant: de ce să știi să cânți la pian și să vorbești latina ca să administrezi în numele monarhului tău îndepărtatele colonii imperiale? Pentru că dacă ai avut timp să înveți să cânți la pian și să vorbești limbile clasice, înseamnă că-ai avut o situație materială satisfăcătoare în familie și, deci, ești incoruptibil. Las la o parte dimensiunea culturală pe care ți-o conferă limbile și muzica clasică.

Așadar, aceste aparate birocratice guvernează societățile moderne. Am muncit 10 ani ca să reușesc să evaluez – din perspectiva percepției publice interbelice – randamentul politic al României Mari. Cartea este extrem de robustă din punct de vedere teoretic și metodologic: îmi imaginez că din această cauză nici nu au existat reacții exagerate.

În ce măsură este responsabilă această proastă guvernare pentru abrogarea regimului democratic din 1938 și pentru instaurarea sistemelor politice de extremă dreapta și ulterior de extremă stânga? Puteau fi evitate aceste „accidente” istorice de actorii politici de la acel moment, având în vedere ceea ce se întâmpla pe scena politică internațională?

Am tratat această chestiune, in extenso, în capitolul intitulat Disfuncționalitățile și vulnerabilitățile democrației interbelice (1918-1938). România Mare a avut un regim democratic exclusiv sub aspect formal. În realitate, sistemul democrației legale de până în februarie 1938 conținea de facto toate elementele unei dictaturi reale, atât din punct de vedere material, cât și ideologic. În perioada democrației formale, care se încheie în februarie 1938, au existat toate ingredientele unui regim dictatorial, în accepțiunea că toate partidele au recurs pe scară largă, deși în proporții variabile, la măsuri autoritare și arbitrare în actul de guvernare, precum și la fraude electorale. A fost formulată opinia că regimul formal democratic a supraviețuit până la 1938 tocmai pentru că avea o structură autoritară. În alte condiții, este posibil să se fi prăbușit mai de mult, în urma puternicelor contestații la care a fost supus și care au fost reprimate prin intervenția structurilor militare ale statului. Momentul februarie 1938 nu a reprezentat, așadar, o ruptură abruptă sau o trecere bruscă de la un regim democratic la unul autoritar. Momentul februarie 1938 a reprezentat un transfer aproape insesizabil al exercițiului politic autoritar și arbitrar de la o oligarhie de partid către suveranul autocrat al României. Iar acest transfer de puteri către regele Carol al II-lea a avut susținerea populației. Omul obișnuit era sătul până peste cap de politicianismul interbelic.

Așadar, ca să vă răspund direct la întrebare: pe baza tiparelor instituționale interbelice, este chiar o performanță faptul că democrația formală din România Mare a fost abrogată atât de târziu (1938). Cele mai multe state europene au făcut-o cu mult înaintea noastră. Este de remarcat că, la 1938, luminile libertăților democratice mai licăreau în Europa doar la Praga, Paris și Londra și în alte câteva capitale nordice. În rest, Europa se prăbușise în bezna dictaturilor. Ca să reziști cu un regim democratic la București, în asemenea condiții de dictatură generalizată în Europa (cum era situația către sfârșitul anilor 1930), îți trebuie o altă societate (din punct de vedere cultural) și o altă infrastructură politică. Nici acum nu cred că am putea să avem o asemenea performanță. Să ne vedem totuși lungul nasului.

Cum au abordat partidele istorice guvernarea României Întregite, din punct de vedere teoretic și ce au reușit din punct de vedere practic?

Așa după cum am mai precizat, partidele politice din România Mare au încercat, dar n-au reușit, să guverneze bine țara reunificată. La nivel de bună intenție, dezideratele tuturor au fost nobile. Dar de la dorință la putință este cale lungă. Atât în viața personală, cât și în cea politică. Am explicat anterior imposibilitatea de a conduce bine un tir încărcat cu marfă de către o persoană care n-are permis auto și n-a condus niciodată nici măcar o mașină Dacia. Din punct de vedere teoretic, partidele aflate la guvernare au încercat să integreze – sub toate aspectele – provinciile alipite la 1918. A fost păstrat și extins centralismul administrativ specific Vechiului Regat. Performanțele guvernamentale ale României au fost mult sub așteptări, mai ales că provinciile desprinse din Austro-Ungaria și Imperiul Țarist experimentaseră regimuri administrative mult mai descentralizate, mai eficiente, mai bine organizate, mai puțin corupte. Mai ales pentru românii din provinciile foste austriece și maghiare, politicianismul din România Mare a fost șocant. Nu mai văzuseră până atunci oameni politici care să vină în fața electoratului, să promită câte în lună și în stele, iar mai apoi să dea uitării totul. Violența politică din timpul campaniilor electorale a fost de asemenea șocantă. Pentru cititorii care vor parcurge capitolul Manifestările politice cred că vor avea o stare de uluială. Gradul de corupție de astăzi este la nivelul de parfum bulgăresc de trandafiri prin comparație cu perioada interbelică. Ar fi de neimaginat astăzi ca la schimbarea prim-ministrului României 80% din polițiștii încadrați la Prefectura București să fie schimbați din funcție. Sau toți primarii USR să fie schimbați din funcție odată cu ieșirea partidului de la guvernare. Devalizarea fondurilor și resurselor publice este inimaginabilă astăzi în versiunea interbelică. Realmente, România a făcut progrese uriașe în ultima sută de ani. Nimeni nu-și poate imagina astăzi că la adăpostul stării de alertă jandarmii și soldații din Ministerele de Interne și Război să intre în casele oamenilor și să facă rechiziționări samavolnice. Această carte reprezintă un veritabil antidot pentru dezamăgiții tranziției postdecembriste. Dacă citiți „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” o stare de optimism vă cuprinde instantaneu în legătură cu regimul politic actual. Era de neimaginat în România Mare ca un parlament să demită prin moțiune de cenzură un guvern. Astăzi, lucrurile sunt fundamental schimbate în bine, sub toate aceste aspecte și în multe altele pe care le-am discutat în carte.

Așadar, în ciuda bunelor intenții, România și-a guvernat la fel de prost provinciile alipite la 1918 după cum o făcuse și în Vechiul Regat. Problema este că românii regățeni se obișnuiseră. Românii basarabeni, bucovineni, transilvăneni, bănățeni, sătmăreni și maramureșeni aveau să afle în curând. Fapt care i-a șocat. Iar erorile în actul de guvernare din România Mare nu sunt scuzabile. Sunt fapte de corupție endemică și abuzuri instituționalizate care puteau fi evitate.

În cuvântul introductiv l-ați citat pe profesorul Oliver Jens Schmitt (Universitatea din Viena) care spune că „România Mare cu greu îndeplinea criteriile impuse unui stat constituţional democratic funcţional: majoritatea alegerilor erau manipulate, alegătorii erau intimidaţi, mituiţi, împiedicaţi să voteze; în regiuni întregi se declara frecvent sau aproape permanent – cum este cazul Basarabiei – starea de asediu, iar cenzura presei şi autocenzura erau foarte răspândite“.

Este oglinda unei proaste guvernări pe care mulți dintre români o pot percepe ca fiind de actualitate, parțial, și astăzi. Ce credeți că are învățat România din această istorie recentă?

Este corect să facem comparații, dar numai dacă păstrăm proporțiile. Putem compara munții Carpați cu masivul Himalaya, dar trebuie să spunem că Vârful Everest este de aproape 3,5 ori mai înalt decât Moldoveanu. Dar comparația se poate face. De asemenea, putem compara, sub aspectul volumului populației sau ca întindere geografică, municipiile Vaslui și Iași, statul Vatican cu Republica Italiană sau China cu Vietnamul. Dacă folosim datele corespunzătoare putem realiza comparații corecte. Ca să vă răspund la întrebare: performanțele instituționale ale României interbelice pot fi comparate cu cele de astăzi. Am publicat în partea introductivă din „Sociologia proastei guvernări în România interbelică” aceste date. Astăzi, regimul politic din țara noastră este de aproape trei ori mai democratic decât în perioada interbelică. Pe o scală de la -10 la +10 scorul politic instituțional al României Mari a fluctuat între -4 și -6. Un regim dictatorial pur avea alocat scorul de -10. Așadar, România Mare a fost o țară cu o practică politică de sorginte nedemocratică destul de profundă. Astăzi, de pildă, România are un scor de +9. Democrația perfectă este la +10. Atenție, discutăm numai de scorul politic instituțional. Cine dorește mai multe detalii în legătură cu metodologia, să citească cartea. Când am spus la o conferință, la care am fost invitat să susțin o prelegere despre cartea mea, că guvernul Dragnea-Dăncilă (aflat la putere pe atunci) a fost de trei ori mai democratic sub aspectul practicii politice instituționale decât guvernul Ferdinand I-Ionel Brătianu sau decât guvernul Carol I-Ion Brătianu, lumea a fost șocată și mulți au crezut sincer că a înnebunit profesorul Bucur. Dar afirmația este adevărată pentru epocile istorice respective: desigur, independent de persoana liderilor politici amintiți. Căci performanța sistemelor birocratice nu are aproape nicio legătură cu persoana liderului politic. Nu înseamnă că dacă avem un ministru educat la Sorbona în Franța administrația publică din România va începe să funcționeze ca la Paris. Și invers: dacă avem un ministru analfabet funcțional automat administrația românească va avea performanța celei din Burkina Faso sau Sierra Leone. Dar spusă în termenii de mai sus – prin personificarea epocilor istorice (ceea ce, din păcate, se întâmplă frecvent, atât în spațiul public, cât și în cel istoriografic) –, aserțiunea cred că este șocantă pentru mulți oameni, întrucât aceștia atribuie trecutului false virtuți, pe care le corelează pozitiv sau negativ cu anumiți lideri. N-am înțeles niciodată de ce trebuie să ne imaginăm că cei care au murit înaintea noastră sigur au dus-o mai bine sau au fost mai fericiți. Este atât de înrădăcinată această concepție de factură romantică, încât este probabil imposibil s-o scoți din mințile oamenilor. În realitate, trăim astăzi cea mai bună perioadă din întreaga noastră istorie. Am prezentat în carte atâtea date și dovezi: nu le mai reiau aici. Am face bine să apreciem mai mult prezentul și să privim cu mai multe încredere viitorul. Este drept că România de astăzi are multe imperfecțiuni, dar acestea sunt mai puține că oricând altcândva. Iar democrația și statul de drept au pentru prima dată o șansă reală.

Demitizarea vieții politice din perioada interbelică, percepută ca fiind „vârsta de aur” a politicii românești, a presupus o muncă uriașă de documentare și de organizare a surselor istorice. Nu întâmplător premiul pe care vi l-a acordat Academie Română poartă numele lui Dimitrie Gusti, fondatorul școlii sociologice românești. În ce măsură a contribuit munca lui Dimitrie Gusti la reconstituirea acestui puzzle istoric?

Trebuie să recunosc că este cea mai fericită suprapunere posibilă între carte și denumirea premiului. Această fericită întâmplare se datorează faptului că, în „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”, am încercat să analizez manifestările etico-juridice şi politico-administrative specifice statului românesc interbelic, pornind exact de la cercetările monografice efectuate, în perioada 1925-1947, de către Școala Sociologică de la Bucureşti, condusă de profesorul și academicianul Dimitrie Gusti. Este adevărat că o astfel de abordare retrospectivă şi recuperatoare privind impactul instituţional şi organizaţional al manifestărilor etico-juridice şi politico-administrative asupra societăţii româneşti interbelice, preponderent rurale, reprezintă o noutate pentru cercetarea sociologică românească, care se revendică de la tradiţia intelectuală a Școlii Monografice. Așadar, percepțiile politico-administrative și etico-juridice ale populației din România interbelică au fost culese prin instrumentele specifice cercetării sociologice de către monografiștii lui Gusti. Am adunat, timp de 10 ani, în perioada în care am lucrat la această carte (2009-2019), mii de urme ale acestor cercetări și studii. Ca într-un puzzle istoric, pe baza lor, am refăcut percepția populației interbelice despre funcționarea României Mari. Deci, cartea datorează foarte mult fondatorului sociologiei românești – profesorul și academicianul Gusti. Am oferit toate explicațiile necesare în capitolele Cadrul teoretic și Cadrul metodologic.

Istoricul Bogdan Bucur, lector universitar la Facultatea de Științe Politice – SNSPA București, a primit luni, 6 decembrie, premiul „Dimitrie Gusti” al Academiei Române pentru volumul „Sociologia proastei guvernări în România interbelică”. Distincția este acordată oamenilor de ştiinţă şi litere pentru merite deosebite în contribuția la dezvoltarea culturii şi ştiinţei româneşti.

La finalul lunii noiembrie, Bogdan Bucur a fost distins de președintele Klaus Iohannis, prin decret prezidențial cu Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri” pentru „Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri” și filmul documentar omonim realizat după aceasta.