China și Rusia continuă să dezvolte și să desfășoare arme care pot ataca sateliții americani

„China are la sol mai multe arme laser cu ​​diferite niveluri de putere pentru a perturba, degrada sau deteriora sateliții, care includ o capacitate limitată de a folosi sisteme laser împotriva senzorilor de satelit”, se arată într-un raport emis de Agenția de Informații pentru Apărare. „Până în 2025 și 2030, China poate pune în funcțiune sisteme cu putere mai mare care cresc amenințarea la adresa structurilor non-optice ale sateliților”.

O armă antisatelit este o armă spațială concepută pentru a dezactiva sau distruge sateliții în scopuri strategice sau tactice . Mai multe țări au sisteme operaționale ASAT și, deși niciun astfel  de sistem nu a fost încă folosit în teatrul de război, unele țări, precum Statele Unite ale Americii, Rusia, China și India au demonstrat cu succes funcționalitatea armelor prin distrugerea sateliților lor. Scopul armelor antisatelit include: măsuri defensive împotriva spațiului adversarului și a armelor nucleare, înmulțirea forței unui prim atac nuclear, acționând ca o măsură împotriva apărării antirachetă a unui adversar, reducând avantajele unui adversar din punct de vedere tehnologic superior și să servească drept armă de răzbunare.

Spectrul bombardamentelor prin satelit și existența ICBM-urilor au determinat Uniunea Sovietică să ia în considerare construirea armelor de apărare spațială. Uniunea Sovietică a testat prima dată interceptorul Polyot în 1963 și a testat cu succes o armă orbitală antisatelită în 1968.

Începând din anii 1970, Uniunea Sovietică a experimentat și utilizarea de mari instalații laser ca armă antisatelit, inclusiv una pe site-ul Terra-3 , cu care să „orbească” temporar sateliții americani. La începutul anilor ’80, Uniunea Sovietică a început, de asemenea, să dezvolte un omolog al sistemului de arme antisatelit lansat de SUA. De asemenea, URSS a lucrat pentru a-și echipa vehiculele cu dispozitive pentru a contracara armele antisatelit ale adversarilor. Un exemplu, în acest sens, a fost o stație de luptă orbitantă dotată cu un laser capabil să respingă orice rachetă antisatelit care se apropie prin „orbirea” senzorilor lor. Stația a fost lansată pe 15 mai 1987, dar lansarea a eșuat și Polyus s-a prăbușit în Pacificul de Sud.

Pe de altă parte, în 2007, Republica Populară Chineză a finalizat cu succes distrugerea unui satelit meteorologic chinez dezafectat, lovindu-l cu o rachetă antisatelit echipată cu un focos cinetic. În mai 2013, guvernul chinez a anunțat lansarea unei rachete suborbitale echipate cu instrumente științifice pentru studierea ionosferei superioare, însă surse guvernamentale americane au descris-o ca fiind primul test al unui nou sistem de arme antisatelit pornind de la Pământ. La 5 februarie 2018, China a testat o rachetă balistică exoatmosferică potențial utilizabilă ca armă antisatelit. Mass-media guvernamentală, însă a raportat că testul, care a atins obiectivele dorite, era pur defensiv.

Arme antisatelit ale SUA

US-193 a fost un satelit spion lansat în anul 2006 de o rachetă Delta II de la baza forțelor aeriene Vandenberg. La aproximativ o lună după lansare, s-a raportat că s-a pierdut orice contact cu satelitul, iar în ianuarie 2008 s-a raportat că satelitul se descompune de pe orbită la o viteză de aproximativ 500 m pe zi.  La 14 februarie 2008, s-a raportat că Marina SUA a primit ordin să doboare satelitul cu o rachetă folosită ca armă antisatelit. Potrivit guvernului SUA, principalul motiv pentru distrugerea satelitului a fost aproximativ 450 kg de combustibil pe bază de hidrazină conținut în acesta, care ar fi putut prezenta riscuri pentru persoanele din imediata vecinătate a unui posibil accident la sol. La 20 februarie 2008, s-a anunțat că racheta a fost lansată cu succes și că a fost observată o explozie în concordanță cu distrugerea rezervorului de combustibil.

Deși s-a susținut că, dacă într-un conflict o țară interceptează sateliții adversarului, acest lucru ar putea împiedica în mod serios operațiunile militare ale acestuia, ușurința doborârii sateliților orbitanți și efectul acestor crime asupra operațiunilor au fost totuși subminate. Chiar dacă sateliții care orbitează la altitudine mică au fost interceptați cu succes în mai multe teste, urmărirea sateliților militari pe o perioadă de timp ar putea fi complicată prin măsuri defensive, cum ar fi schimbările de înclinare. Țările echipate cu sateliți de informații, supraveghere și recunoaștere, care în cazul SUA orbitează la aproximativ 800 km altitudine și se deplasează cu 7,5 km/s, au adesea și o gamă largă de avioane de recunoaștere, echipate și fără pilot, care ar putea efectua misiuni la altitudini adesea inaccesibile de apărarea antiaeriană a adversarului de la sol și căderea unui satelit spion în teatrul de război nu ar putea fi, așadar, un factor determinant.

Flota de sateliți de informații, supraveghere și recunoaștere a Chinei continuă să se extindă. În ianuarie 2022 includea peste 250 de sisteme – „o cantitatea care o plasează pe locul 2 după Statele Unite și dublă față de numărul de sateliți ai Beijingului din 2018”. Armata Populară de Eliberare a Chinei „deține și operează aproximativ jumătate din sistemele ISR ale lumii, dintre care majoritatea ar putea sprijini monitorizarea, urmărirea și țintirea forțelor americane și aliate din întreaga lume, în special în regiunea Indo-Pacific. Acești sateliți permit armatei chineze să monitorizeze potențiale puncte fierbinți din regiune, inclusiv Peninsula Coreeană, Taiwan, Oceanul Indian și Marea Chinei de Sud.” susține Pentagonul.

Un satelit de recunoaștere este un satelit artificial utilizat pentru aplicații militare sau de informații . Sateliții de acest tip colectează de obicei informații despre instalațiile civile și militare din alte țări prin intermediul unui sistem optic sau radar pentru orice tip de vreme sau pentru observații nocturne. Sateliții de recunoaștere fac posibilă cartografierea unui teritoriu și mai ales identificarea instalațiilor militare fixe, a armelor și a unităților militare. Acești sateliți circulă în general pe o orbită joasă pentru a obține cea mai bună rezoluție. Orbita este adesea polară pentru a mătura toate latitudinile. Pentru a spori în continuare rezoluția, unii dintre ei transportă suficienți propulsori pentru a-și coborî mult orbita asupra zonelor de interes militar special. Principalele puteri spațiale au sateliți de recunoaștere care sunt acum o componentă majoră a forțelor militare moderne. Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au fost primele țări care au dezvoltat acest tip de dispozitiv în contextul Războiului Rece. Uniunea Sovietică a lansat aproape 900 de sateliți de acest tip. Numărul de sateliți americani este mult mai mic, dar durata lor de viață au fost întotdeauna mai mari.

Și Rusia ”dezvoltă sisteme contraspațiale pentru a neutraliza sau bloca serviciile oferite de SUA via sateliți” și ”probabil va lansa lasere mai capabile să afecteze sateliții între 2025-2030”, estimează Pentagonul. Rușii consideră dependența Americii de sateliți drept un punct vulnerabil. Rusia ”are deja mai multe lasere la sol care pot orbi senzorii sateliților”, inclusiv un sistem livrat în 2018 forțelor sale aerospațiale.  Până în 2030, Rusia poate lansa „sisteme cu o putere mai mare care cresc amenințarea la adresa sateliților în întregime, nu doar a senzorilor electro-optici”.

Statele Unite au cea mai cuprinzătoare rețea de sateliți de recunoaștere. Caracteristicile acestor sateliți, al căror preț unitar poate depăși un miliard de dolari, sunt acoperite de instituția apărării. Pe de altă parte, Rusia are cei mai mari producători și utilizatori de sateliți de recunoaștere.