Zarurile măsluite ale lui Putin

Dacă prozatorul și dramaturgul rus Nikolai Vasilievici Gogol spunea că, ”în clipa hotărâtoare, rusul ştie întotdeauna ce are de făcut”, Vladimir Putin a încuiat Rusia modernă într-o debara întunecoasă a egoului său, a aruncat cheia și a declarat, ostentativ, că ”democraţia rusească înseamnă puterea poporului rus, cu tradiţiile proprii de autoguvernare şi nu transpunerea unor standarde impuse nouă din afară”.

Vladimir Putin s-a dovedit a fi persuasiv, de-a lungul timpului, strecurându-se cu nonșalanță în cancelariile europene și dând senzația că poate pune Rusia la masa oricăror tratative și negocieri din postura de partener de dialog credibil. Dar liderul de la Kremlin nu și-a abandonat, niciodată, nici cinismul abil mascat și nici planurile pe care le-a întocmit, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună, într-un con de umbră.

Putin dorește o Rusie puternică, nimeni nu poate contesta asta, dar a conceput o strategie cu conotații malefice evidente pe termen lung. Rusia lui Putin pune condiții, are pretenții, cere mult și nu se mai mulțumește cu puțin. În tot acest scenariu, realitatea văzută de la Moscova este cu totul alta decât cea văzută de Washington, Londra sau Paris, spre exemplu, chiar dacă o astfel de afirmație poate părea paradoxală și împinsă până la extrem.

În momentul de față, totuși, oricât ar fi de ciudat, planeta se confruntă cu două realități paralele, iar linia de demarcație, nevăzută, s-a transformat într-o sârmă întinsă deasupra hăului, însăși Pacea Mondială stând, de câteva luni de zile, într-un echilibru instabil.

Războiul, această ”știință a distrugerii”, așa cum considera avocatul și politicianul canadian John Abbott, a ”îmbolnăvit” o Europă întreagă după ce Putin a ordonat invadarea Ucrainei pentru că s-a simțit ”amenințat”. Războiul – ”este o boală, este tifosul”, puncta Antoine de Saint-Exupery – a fost administrat precum un virus letal de la Moscova, asta după ce virusul COVID a făcut ravagii pe toate meridianele, iar planeta nu-și revenise, încă, din suferință.

Din nefericire, pentru a se dezvolta corespunzător și pentru a păși, fermă, pe propriile picioare, pacea reclamă atitudini războinice. Strategii de conjunctură, îmbrăcați ireproșabil, bărbieriți și parfumați, ne învață – de-a lungul unei istorii zbuciumate, la nivel planetar – că pierderile colaterale au ”importanța lor”, iar drapelul alb nu poate flutura pe baricade decât dacă este stropit cu niscaiva picături de sânge. Practic, oricât ar fi de dureroasă această concluzie, așa cum dragostea trece prin stomac, pacea este obligată să treacă prin război. Mai mic, mai mare, regizat prost sau regizat magistral, transmis de cele mai puternice posturi de televiziune sau strecurat în notițele de subsol ale unor pagini de ziar.

Invariabil, în spatele tuturor atrocităților care înlăcrimează obrajii unor mame cutremurate de durere pentru că își primesc băieții în sicrie se află un personaj căruia lumea i se pare mult prea liniștită, motiv pentru care lovește cu pumnul în masă, caută ”dușmani” la granițe și ”vinde” propriului popor o ”rețetă” a unui viitor așa-zis mirific.

Vladimir Putin nu face excepție de la această regulă pe care istoria a impus-o și care, surprinzător, nu este încă descifrată, pe deplin, de marii analiști și strategi ai lumii. Ciclic, planeta se trezește în fața unei uși trântite, iar Pacea Mondială nu mai are dreptul la recurs. După aceste luni în care ”operațiunea militară specială” a Moscovei a îndoliat zeci de mii de familii – de ambele părți ale acestei monstruoase baricade ridicate de ”Țar” în fața democrației care îi provoacă scârbă -, războiul de uzură rânjește cu tragică superioritate.

Prin definiție, războiul de uzură reprezintă una dintre tacticile militare, constând în slăbirea inamicului prin atacuri și amenințări permanente. Pierderile celui ”asediat” sunt mari, agresorul își permite să arunce în luptă oameni și tehnică de luptă, iar cei asediați pot ajunge în punctul în care prăbușirea poate fi iminentă. Strategii militari sunt, cu toții, de aceeași părere – războiul de uzură, de cele mai multe ori, se câștigă de partea care dispune de cele mai mari resurse sau rezerve.

Cu toate că Rusia lui Putin – prin armata atât de lăudată – pare a se fi făcut de râs după ce războiul-fulger imaginat de generalii de Stat Major ai Comandantului Suprem Putin s-a dezumflat precum un balon, adevărul este că toate afirmațiile lipsite de ambiguitate ale lui Putin conduc către ideea că nimic nu este încă încheiat.

E drept că ”obiectivele” au fost schimbate din mers, astfel încât asediul Kievului a devenit amintire, iar regiunea Donbas este prezentată drept ”prioritate” de către Kremlin. Războiul de uzură permite, firește, astfel de strategii, iar stegulețele roșii sunt mutate pe hărți în funcție de interesele de moment. Vladimir Putin dorește încă o ”halcă” din Ucraina, iar modul în care se derulează ostilitățile arată că nimic nu este, încă, tranșat.

Din nefericire, nu cred că Putin a aruncat pe masă toate zarurile măsluite pe care le-a pregătit din timp. Și, tocmai de aceea, Pacea Mondială tremură deasupra unei arene în care nu numai acuzațiile zboară dintr-o parte în alta, ci și rachetele cu rază lungă de acțiune care duc cu ele mușcături fatale.

Deocamdată, Ucraina își poartă ”crucea” de mai multe luni, susținută de un Occident care a (re)descoperit că amenințarea cea mai mare vine de la Răsărit. Iar Vladimir Putin – el și numai el – este și cel care poate coborî bezna peste întreaga Rusie. Rusia despre care spune că o poartă în suflet, însă deocamdată o poartă doar spre marginalizarea definitivă.

Citește și: 

• Ministerul rus de Externe aplică sintagma ”Hoțul strigă: Hoții!”
• Lupta lui Putin cu el însuși și cu lumea întreagă
• ”Negocieri” à la Kremlin. Putin vrea să-i învețe tocmai pe ucraineni pașii noului cazacioc
• Boala lui Putin
• Experimentul ”Ucraina”