În cei peste 70 de ani de domnie, Regina Elizabeta a II-a s-a confruntat cu situaţii complexe, de la criza Suezului, la războiul pentru Insulele Falkland, recesiune, terorism, inflaţie, greve, aderarea la Uniunea Europeană și Brexit. A fost martora Războiului Rece, a căderii comunismului în centrul şi estul Europei, războaielor din Vietnam, Afganistan sau Irak. În tot acest timp, spun analiști britanici, ea a exercitat o influență politică discretă, „din spatele ușilor închise”, însă cu atât „mai puternică datorită acestui lucru”.
Regina Elisabeta a II-a, şeful Casei de Windsor, Casa Regală a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi regina a cincisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth, a murit joi, 8 septembrie 2022, la vârsta de 96 de ani.
Era cel mai vârstnic monarh din lume şi suveranul cu cea mai îndelungată domnie din istoria Marii Britanii, şi al doilea din istoria documentată a lumii, după Ludovic al XIV-lea al Franței – „regele Soare”, care a devenit rege la vârsta de 4 ani şi a domnit 72 de ani și 110 zile, între anii 1643 și 1715. În tot acest timp, domnia sa a fost contemporană cu 14 președinți ai SUA în exercițiu.
Suverana britanică a fost martora a mai mult decât câteva schimbări de regim în politica americană. În total, ea s-a întâlnit cu 13 din ultimii 14 președinți americani în exercițiu, de la Harry Truman – care a însoțit-o în prima sa vizită în Statele Unite, cu doi ani înainte de a fi încoronată – și până la președintele SUA în exercițiu Joe Biden.
Harry Truman a spus că „a cucerit inimile” publicului american, în timp ce Barack Obama a numit-o „cu adevărat unul dintre oamenii mei preferați”, notează nbcnews.com.
Excepție face Lyndon Johnson, care s-a mutat în Biroul Oval după asasinarea lui John F Kennedy.
Elisabeta a II-a cultivat legături cu zeci de lideri globali și alți monarhi, traversând lumea și primindu-i în Marea Britanie în mai mult de 100 de vizite oficiale de stat.
Ca șef de stat, a gestionat mandatele a 15 premieri britanici, de la conservatori precum Anthony Eden și Theresa May, până la liderii laburişti James Callaghan și Tony Blair.
„Povestea relațiilor ei cu (cei) care i-au fost premieri este esențială pentru semnificația domniei ei”, a scris jurnalistul Andrew Marr în biografia sa regală din 2011 „The Diamond Queen”.
Se presupune că Winston Churchill, care se afla la al doilea mandat în Downing Street când a urcat pe tron în 1953, la 25 de ani, a fost unul dintre cei mai importanți mentori politici ai reginei.
„Ar fi inutil să pretind că vreun succesor va putea vreodată să ocupe locul primului meu prim-ministru”, i-a scris ea după demisia sa din 1955.
Churchill, în vârstă de 70 de ani, l-a aproape idolatrizat pe tânărul monarh, a scris istoricul Roy Jenkins într-o biografie din 2002 a titanului conservator.
Elizabeta a II-a a făcut o serie de călătorii „inovatoare” în timpul domniei sale, inclusiv cea din 1965, devenind primul monarh britanic care a vizitat Germania în cinci decenii și cea din 2011, fiind primul suveran al Regatului Unit care a vizitat Republica Irlanda în ultimul secol.
Ea l-a găzduit la palatul Buckingam pe președintele american John F Kennedy în 1961, pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov în 1989 cu doar câteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului și pe liderul sud-african anti-apartheid Nelson Mandela în 1996, notează Reuters.
„Există un mit că regina nu se implică niciodată în chestiuni politice. În viziunea publicului, tot ceea ce face este să acționeze la sfatul ministerului, semnând numele sau inițialele, acolo unde este necesar.
Dar ea a făcut întotdeauna mai mult decât atât. Ea exercită o putere extinsă, influențând politica guvernamentală și proiectele de lege înainte ca acestea să fie prezentate în parlament. Puterea ei este exercitată în spatele ușilor închise și este mai puternică datorită acesteia”, scria în februarie 2021, într-o analiză legată de influența politică a reginei Elisabeta a II-a, publicația The Conversation.
Datorită legilor care secretizează activitatea Casei Regale, este extrem de greu de găsit dovezi documentare ale exercitării influenței reginei. În Regatul Unit, documentele guvernamentale care „se referă la” comunicările cu suveranul sau cu următoarele două persoane în ierarhia tronului, precum și cu oficialii palatului care acționează în numele lor nu intră sub incidența legilor privind libertatea de informare sau arhivele guvernamentale, mai notează jurnalista britanică Jo Adetunji în prestigioasa revistă de analiză socio-politică The Conversation.
Regina Elisabeta a păstrat coroana deasupra politicii interne a Regatului Unit, dar a fost întotdeauna pe deplin implicată în lumea politică. A susținut cu tărie construcția Commonwealth, chiar și atunci când premierii Marii Britanii și-au pierdut de mult încrederea în acest proiect și a mediat conflictele și disputele dintre politicienii britanici și cei ai statelor afiliate Coroanei britanice.
Regina și Ducele de Edinburgh s-au opus uneori implicării politice decise de guvernele Marii Britanii.
„În 1978 au fost nemulțumiți să fie forțați de ministrul de externe de atunci, David Owen, să-l primească pe dictatorul român Nicolae Ceaușescu și pe soția sa ca oaspeți la Palatul Buckingham” – The Conversation.
Profesorul universitar doctor Lavinia Betea, a explicat pentru Gândul că interesele vizitei lui Nicolae Ceaușescu în Marea Britanie au fost de ambele părți economice.
”Șocul pentru publicul vremii a fost protocolul de cea mai înaltă ținută acceptat de Curtea Regală, întâmpinarea de către Regină la gară, covorul roșu, onorul pitoreștilor gărzi, călătoria în caleașca Reginei”, spune Lavinia Betea.
Însă numai foarte ocazional și pentru scurt timp Regina a permis propriilor ei opinii politice să iasă la suprafață. Într-o vizită la Bursa de Valori din Londra, după prăbușirea financiară din 2008, ea a întrebat brusc de ce nimeni nu a văzut criza venind. A urmat organizarea summitului G20 la Londra în 2009, unde cei mai puternici lideri ai lumii au avut dispute aprinse cu privire la modalitățile de a evita un colaps financiar global.