Filmografia regizorului Ovidiu Georgescu este una diferită de cea a confraților săi de breaslă din ceea ce se numește Noul Val românesc din cinema, care îi include, printre alții, pe Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Călin Peter Netzer și Cătălin Mitulescu. Ovidiu Georgescu explorează întâmplările vieții nu în cheia cinema-ului auster și minimalist, care explorează drama obișnuită a vieții mizere a omului de pe stradă. Filmele lui Ovidiu Georgescu – 3 păzește, din 2003, Acvariul Domnului „U”, din 2009, Ultimul zburător, din 2014 – sondează partea de magic, de mister din existența omului. Recent, Ovidiu Georgescu a lansat pelicula Dirijorul tăcerilor, care se dorește a fi o poveste despre destinul unor generații însuflețite de duhul misterios al casei pe care o locuiesc, casă impregnată de spectrele istoriei.
Trei generați se luptă cu trădarea și corupția endemică din societate românească pentru a-și salva locul în care se simt ”acasă”. Forțe misterioase care îi depășesc, precum cele care îi manevrează pe eroii din tragediile antice, fac ca drama personajelor să fie, de fapt, drama unei întregi colectivități. Ea constă în ștergerea memoriei istorice a unui loc și a identității oameni care îl locuiesc.
Filmul a câștigat câteva premii importante la festivaluri din străinătate, dar adevărata sa valoare stă în radiografia pe care o face societății românești și în puterea semnalului de alarmă pe care îl lansează în primul rând românilor.
Filmul a avut parte de multiple proiecții în București și în țară. Următoarele vor fi pe 10 noiembrie, la Muzeul Țăranului Român, și pe 25 noiembrie, la Casa de Cultură Reduta din Brașov.
Regizorul Ovidiu Georgescu este profesor universitar doctor în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti – Facultatea de Film. Între 2015 – 2020 a fost decan al Facultății de film din cadrul UNATC. Din 2018 este și conducător de doctorat în cadrul Şcolii Doctorale din UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti.
Ovidiu Georgescu a avut amabilitatea să acorde un interviu pentru Gândul.
Care este mesajul pe care ai vrut să îl transmiți prin acest film și care este povestea lui?
Povestea filmului este inspirată din foarte multe cazuri reale pe care eu le-am întâlnit și care mi-au fost mărturisite. Eu însumi am fost cel care am trăit asemenea întâmplări, fiind martorul distrugerii unei case monument istoric și care a avut soarta celei din filmul nostru.
”Dirijorul tăcerilor” spune povestea unei case, poveste care începe cândva în perioada interbelică și care ajunge cu dramele și misterele ei până în prezentul nostru, mai precis în anul 2017, când se întâmplă mare parte din acțiunea filmului. Ei bine, când vorbim despre o casă, vorbim de fapt despre destinele oamenilor care o locuiesc. În film se vorbește despre destinele a trei cupluri pe care eu le-am văzut aproape iconice: un cuplu de tineri, un cuplu de maturi și un cuplu în plină maturitate, cum îmi place mie să îi spun, și nu un cuplu la senectute sau la bătrânețe, cum se obișnuiește să se spună.
În ”Dirijorul tăcerilor” este vorba despre evoluția destinelor lor în contrapunct cu cel al unui misterios personaj numit ”Domnul U”, un om enigmatic care vine și ne vizitează în România, ajungând aici după cea a călătorit într-un balon cu aer cald. Acest ”domn U” intră cu pantofii săi de lac în destinele personajelor care trăiesc în această casă, modificând definitiv viața din acest edificiu de patrimoniu.
Filmul este o poveste despre această transformare de la nou la vechi. Eu nu am vrut și nici nu pot să dau verdicte potrivit cărora ceea ce a fost vechi este mai valoros decât ceea ce este nou. Ceea ce este însă foarte clar – și acesta este și o temă despre care vorbește filmul – este că întotdeauna aceste transformări, aceste treceri de la o epocă la alta sunt extrem de dureroase.
Există imaginea acestui investitor misterios care vine să își facă un proiect aici în România și care, pe tot parcursul filmului, lasă impresia că este păpușarul care îi manevrează pe ceilalți și care concertează totul din umbră, ca să își vadă proiectul său personal neapărat împlinit. Dar, în final, va apărea o intrigantă și la fel de enigmatică ”doamnă E”, care se va dovedi a fi de fapt cu adevărat eminența cenușie din spatele tuturor, adică, dacă putem spune așa, păpușarul păpușarului.
Ați filmat într-o locație cu totul specială ca atmosferă, într-o superbă casă de patrimoniu, o casă plină de poezia vremurilor. Ați simțit că vă influențează creativitatea?
Da. Locația unde am filmat este reprezentată de o casă foarte interesantă. Este o casă construită pe la sfârșitul secolului XIX, pe la 1870, dacă nu mă înșel. Casa a fost proprietatea familiei Brătianu, o locuință celebră în acel final de secol XIX și început de secol XX datorită seratelor culturale care se organizau în ea și a efervescenței culturale care avea loc în interiorul ei în acea epocă.
În această casă am reușit și noi să filmăm, în mare parte exterioarele, adică tot acel prolog din debutul filmului, cei șaptezeci de ani care trec peste acest edificiu. Locul acesta din București are o poezie aparte. Țin minte că am stat aproape cincisprezece ani la trei străzi de această casă și niciodată nu am remarcat-o pentru că este o casă boierească, ușor retrasă de la stradă și care emană parfumul acelui București de altădată care unora le stârnește nostalgii, altora coșmaruri. Așa cum arată casa din film, în 2017, în prezentul filmic al povestirii noastre, ea nu arată în realitate așa de bine. Ea arată în realitate cam cum arăta casa din anii ’50 din film. Din păcate, această casă de patrimoniu arată acum într-o oarecare paragină. Este, totuși, o locație frumoasă din București, cum sunt multe alte locații.
Ai lucrat la film cu trei generații de actori. Cum a fost colaborarea cu ei?
Am avut plăcerea de a lucra cu o pleiadă de actori fabuloși. Cristina Deleanu și Ovidiu Ghiniță, care întruchipează în film cuplul Lazaride. Cele două personaje jucate de ei sunt inspirate de un cuplu real, care a existat. În film, am vrut chiar să le păstrez și numele real de familie. Plecând de la o multitudine de fapte și de personaje reale, am realizat această ficțiune. Am dorit să le dau celor două personaje din film jucate de Cristina Deleanu și Ovidiu Ghiniță un destin ceva mai fast decât cel pe care l-au avut adevărații Lazaride, care, din păcate, s-au prăpădit după ce au pățit exact același lucru pe care îl pățește și cuplul Lazaride din filmul ”Dirijorul tăcerilor”.
Un alt cuplu de actori importanți: Vlad Zamfirescu și Dana Vulc, încarnând un cuplu de personaje care dețin o bună parte din casă. Personajul jucat de Vlad Zamfirescu este cel al unui antreprenor de succes, fiind un constructor de autostrăzi către inima Europei.
Sunt apoi cei tineri cu care am lucrat, actorii Ioana Mărcoiu și Vlad Țăpeanu. Mai sunt mulți actori extraordinari cu care am avut plăcerea să lucrez. Există în film această intrigantă ”doamnă E”, întruchipată, printr-o apariție specială în filmul nostru, de Maia Morgenstern. Îl avem pe acest personaj enigmatic ”domn U” jucat de Andras Demeter.
Ai primit niște recunoașteri internaționale importante pentru filmul acesta. Una dintre distincții este cea primită la Praga. Consideri că sunt importante pentru cariera ta?
Da, la Praga este al doilea premiu important, din punctul meu de vedere, pe care îl ia ”Dirijorul tăcerilor”, la Festivalul Internațional de Film de acolo. Am luat premiul pentru cea mai bună regie. În luna aprilie a anului viitor urmează ca filmul să participe la ceremonia de premiere, urmând apoi să fie proiectat în cinematografe.
În iulie anul acesta, am luat din nou premiul pentru cea mai bună regie, la London Film Festival, un festival important al criticilor și regizorilor londonezi. În cadrul acestui festival, filmul ”Dirijorul tăcerilor” va fi proiectat la Londra, în cadrul ceremoniei de închidere.
Sunt două premii onorante pentru că vin din partea unor cineaști, deci din partea cunoscătorilor breslei. La Praga este mainstream-ul cineaștilor, festivalul de acolo fiind unul foarte însemnat. Dar, eu, unul, cred că filmul este făcut în primul rând pentru public, nu doar pentru festivaluri. Noi cam suferim de această cutumă care spune că trebuie să fi recunoscut mai întâi în străinătate, ca mai apoi să fi recunoscut la tine în țară.
Ce este filmul pentru regizorul Ovidiu Georgescu?
Pentru mine, filmul este exact ceea ce le spun și studenților mei că este și că a fost dintotdeauna. Niciun film nu poate să rezolve probleme sociale, culturale, etice, ci pur și simplu filmul este o întâmplare a vieții, o poveste despre o situația sau alta din existența noastră, pe care eu, ca artist, am văzut-o și am interpretat-o prin filtrul meu personal și pe care o arăt mai apoi publicului. O împărtășesc cu publicul.
Filmul este un act de împărtășire cu publicul a unor întâmplări ale vieții, pentru că noi, cineaștii, avem nevoie de feedback-ul din partea publicului. Nu putem să mergem mai departe în profesia noastră, cu proiectele noastre, dacă nu avem acest feedback de la public. Trebuie să testezi cât din ceea ce ai vrut tu să povestești a ajuns la spectator.
Nu poți să spui: ”Fac film doar pentru mine și mi-l proiectez acasă, și stau să mă uit la el, pentru că ceilalți nu îl înțeleg”. Dacă ajungi să faci asta, riști să intri într-o zonă foarte periculoasă, din punctul meu de vedere, care se numește sminteala în care te crezi geniul neînțeles al universului și tu faci, pasămite, lucruri pe care muritorii de rând nu au capacitatea să le înțeleagă. Nu. Filmul este și trebuie să rămână un act de comuniune cu celălalt, cu spectatorul.
CITEȘTE ȘI: