Un vinovat la vedere și zece vinovați ascunși

În urmă cu foarte mulți ani, un mare profesor – doamna Teodora Cristea – mi-a spus, revoltată de una din multiplele decizii aberante din perioada comunistă: ”Nu mă supără cei care sunt activiști de partid și vin de la strung sau de la tractor ca să gestioneze învățământul, spun tâmpenii și dictează să se facă lucruri absurde; pe mine mă revoltă cei care au studii universitare, care știu despre ce e vorba și știu cat de rău provoacă prin deciziile pe care le iau: aceștia sunt cei mai vinovați pentru distrugerea instituțiilor și valorilor din jurul nostru!”

În nenumăratele scandaluri legate de doctoratele plagiate, toată lumea vorbește numai și numai despre politicienii sau membrii administrației care au obținut aceste titluri, ca și cum aceștia ar fi acționat într-un fel de vid instituțional, singuri, de capul lor, fără ca nimeni să fie implicat în procesul elaborării tezei.

Cu riscul de a părea redundant, revin la o idee pe care o consider esențială: nu sunt foarte preocupat de politicienii și funcționarii publici care își cumpără titluri, fiindcă acest fenomen este repetitiv, de-a lungul istoriei. Au existat întotdeauna oameni care și-au cumpărat titluri nobiliare, care și-au cumpărat poziții în instituțiile care oferă prestigiu, de la academii la uniuni de creație, au existat și există oameni care și-au putut permite să pună mici armate de specialiști să lucreze pentru ei și care, pe munca acestora, au obținut (și mă gândesc aici la celebra operă a tovarășei Elena Ceaușescu) doctorate, titluri de academicieni și titluri de Doctor Honoris Cauza, uneori la universități care se bucurau de prestigiu internațional.

Folosind termenii lui Pierre Bourdieu, în această situație se produce o transformare a capitalului politic sau economic în capital cultural: nu spun că este normal, nu spun că este bine, nu spun că este drept – spun doar că este un fenomen întâlnit în diferite momente ale istoriei și probabil în foarte multe locuri ale lumii. Dar lucrul cel mai grav – și care este ocultat sistematic în dezbaterile despre doctoratele plagiate -, este contribuția corpului profesoral.

Totul este prezentat în mass-media ca și cum teza s-a făcut dintr-o dată, ieșind din adâncurile textelor plagiate ca atinsă de un bețișor magic. Nu este adevărat! Teza de doctorat, chiar și cea cu pasaje plagiate, a trecut de-a lungul timpului – adică al stagiului doctoral – prin mai multe filtre.

În primul rând este vorba de susținerea a cel puțin două referate, adică segmente importante din teză, care sunt prezentate în fața comisiei de îndrumare sau (în formele mai vechi de organizare) a unor comisii formate din membrii școlii doctorale.

Această comisie trebuie să citească, să verifice, să evalueze referatele amintite: mergând pe acest fir observăm că la tezele plagiate, au existat deja trei cadre didactice specialiste în domeniu, care, în pofida expertizei lor, n-au sesizat nimic suspect la referatele respective. Sigur, în situația în care s-au respectat prevederile legii și regulamentelor și în care referatul a fost cu adevărat evaluat, adică membrii comisiilor respective nu au semnat în alb, în termeni populari, ”ca primarul”…

Apoi, teza în forma finală a trebuit să fie evaluată de aceeași comisie de îndrumare, care are acum viziunea de ansamblu și care dă coordonatorului științific avizul pentru a propune teza spre susținerea publică – deci un nou filtru și un nou moment de orbul găinilor…

În final, teza a fost susținută în fața unei comisii de experți, din care obligatoriu doi membri (din patru) trebuie să fie din afara universității respective – și aceștia au fost incompetenți?, sau doar orbi??? Deci, la primii trei membri ai unor comisii de îndrumare și analiză a tezei se mai adaugă încă trei membri ai acestei comisii + coordonatorul științific, ceea ce înseamnă deja 7 (șapte!) specialiști, care, iată, n-au văzut nici urmă de plagiat.

Legea Educației Naționale (LEN/2011) spune explicit că în cazul unei fraude, coordonatorul științific răspunde în solidar cu autorul fraudei. A auzit cineva de vreo formă de inculpare (chiar și numai morală) a celor care au condus tezele declarate plagiate? (N.B. – las la o parte sancționarea globală a două (parcă) școli doctorale arhicunoscute pentru malversațiuni).

• Teza ajunge, ulterior, la CNATDCU, pentru a se verifica dacă nu sunt încălcate standardele minimale ale unei teze. Trebuie să spun, pentru cititorii care nu cunosc procedurile interne, că există un ordin de ministru, elaborat pe baza propunerilor venite din partea comisiilor de profil și a Consiliului, în care sunt precizate foarte clar standardele fundamentale care trebuie îndeplinite (ultima versiune este OMEC nr 5229/2020).
• Teza este alocată unei echipe formate din trei evaluatori (dar ea poate fi consultată de oricare membru al comisiei de profil); cei trei evaluatori propun avizarea sau ne-avizare a tezei – iar aici fiecare comisie are reglementări proprii pentru situațiile în care nu există unanimitate și se impune o discutare mai amănunțită a tezei respective. Evident și acest evaluatori pot și trebuie să sesizeze posibilele plagiate: deci am ajuns deja la 10 experți din domeniu care au analizat teza și care (în cazurile tezelor elaborate după 2011) ar fi trebuit să observe că unele lucruri nu sunt în regulă. Iar după 2016 a apărut și analiza cu ajutorul softurilor care detectează similitudinile.

În diversele luări de poziție s-a sugerat că acesta este ultimul bastion, că dacă softul nu detectează pasaje/paragrafe/pagini similare cu alte texte (evident, acele pasaje în care sursele nu sunt marcate prin folosirea semnelor citării și indicarea referințelor) atunci e vorba de plagiat.

Cu toate acestea, nimeni nu a vrut să aducă în discuție baza reală pe care se sprijină căutările efectuate de programele respective. Cu alte cuvinte, câte din totalul surselor în limba română sunt digitalizate și cât de clară este precizarea sursei în cazul celor la care programul are acces?

Nu am găsit nicio instanță oficială care să comunice baza de căutare disponibilă pentru softurile antiplagiat; opinia mea este că digitalizarea nu atinge mai mult de 20-25% din totalul surselor posibile, altfel spus sunt încă mii de cărți sau zeci de mii de cărți care nu sunt digitalizate, probabil mii de articole științifice și, lucru foarte important, sute de mii de lucrări de diploma, dizertație master și chiar teze de doctorat neincluse în bazele de date digitalizate.

În aceste ultime cazuri, situația este ciudată, pentru că, încă dinainte de LEN/2011, a existat obligativitatea ca toate aceste texte să fie însoțite de o versiune digitală – la început pe dischetă, apoi pe CD, mai recent pe USB. Nimic nu împiedica (să zicem) pe secretarul Comisiei de susținere ca, imediat după ce comisia a dat nota de trecere, să urce această lucrare pe o platformă dedicată cu acces către programele anti-plagiat.

Este drept că, atunci când introduci un text în Turnitin pentru a vedea procentele de similitudine, îți apar adeseori (ca sursă) bazele de date ale unor universități, dar la cele mai multe apare și precizarea că acestea nu permit accesul la textul respectiv. Acest lucru sugerează (dar nu îți permite să verifici) că textul pe care tu l-ai introdus copiază pasaje din textul respectiv (cu sau fără citare); dar este posibil și ca textul respectiv să fi fost sursă pentru textul pe care tu îl introduci (dacă acesta a fost scris cu câțiva ani înainte).

Eu nu pot să uit o discuție din universitatea mea, cred că cu 6-7 ani în urmă, când am propus realizarea acestei platforme și când reprezentanții conducerii au sărit ca arși, spunând că nu sunt bani pentru crearea ei – deși în fond costurile erau aproape nule.

Mulți colegi din breaslă știu că, de multe ori, programul antiplagiat nu-ți identifică surse similare cu textul pe care vrei să-l analizezi, dar memoria sau un anumit simț al analogiilor, îți spun că fragmente din textul pe care îl analizezi amintesc de alte fragmente – și atunci încep să cauți. Dacă perseverezi, descoperi cărți sau alte surse care n-au fost digitalizate, din care s-a copiat fără indicarea sursei.

La sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000, când am început să publicăm primele cărți de jurnalism și de relații publice, am constatat, după un timp, că ele erau preluate cuvânt cu cuvânt, fără indicarea sursei, de diverse alte cărți și manuale apărute la universități mai mari și mai mici. Am avut atunci o discuție cu domnul Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, despre reacția pe care am putea-o avea și el mi-a demonstrat că noi ca autori nu aveam cum să probăm în instanță dauna produsă și că el, ca editor, ar avea mari dificultăți în a proba că lucrările care au plagiat cărțile apărute la Polirom au produs o daune de X lei editurii, care altfel ar fi vândut Y mai multe lucrări în orașele respective.

Sigur, pe vremea aceea era alt cadru legislativ. Oricum, am și acum un raft cu cărticelele cu pasaje întregi preluate din manualele din colecția de jurnalism și din colecția relații publice și publicitate de la Editura Polirom. Ca să lungesc un pic această paranteză, există o tradiție a plagiatului în cultura noastră, din care amintesc cazuri mai apropiate de noi precum celebrul  scandal Eugen Barbu sau mai puțin cunoscutele cazuri ale lui Al. Piru, Ion Dodu Bălan, Ion Gheorghe etc. (vezi Al. Balmuș, Plagiatul la români, 2004)

Să copiezi fără să indici sursa, atunci când e vorba de o carte sau de un articol produse de un coleg de breaslă, profesor sau cercetător, este, evident, imoral. Dar să profiți de munca unui student și să copiezi lucrarea lui, mi se pare culmea imoralității! De altfel, cred și am crezut întotdeauna că cel mai urat lucru care se poate întâmpla în universul academic este manipularea și minciuna în relațiile cu studenții.

Deja au început să apară în presă ecouri ale situațiilor în care anumiți lideri din mediul academic (și mă refer nu numai la persoane cu funcții administrative, ci și la persoane care au un capital de prestigiu și o anumită influență) au forțat fie pe mai tinerii colegi, asistenți și lectori, fie doctoranzii sau alți studenți să elaboreze texte (să fie ceea ce elegant se numește ”ghost writers”), care au fost publicate sub nume propriu de acei lideri sau au fost folosite pentru teze ale unora din puternicii zilei.

Atunci când este copiată o lucrare de licență sau lucrare de dizertație, aflate în arhiva unei instituții universitare, dreptul de autor este evident, prin statutul legal al lucrării, prin actele pe care autorul ei le-a semnat atunci când a depus respectiva lucrare la secretariatul facultății și prin prevederile din legile educației succesive, care cer imperativ să fie protejat dreptul de autor al studenților. În acest context, ceea ce mă îngrijorează pe mine este numărul mare surse pe care softurile antiplagiat le indică drept texte aflate în arhivele unor universități: acest lucru stârnește bănuiala că este vorba de asemenea lucrări, deoarece extemporale și referatele de seminar nu se păstrează în nicio arhivă oficială a vreunei universități

În legile și reglementările existente nu există nicio referire clară la statutul lucrărilor de diplomă și de dizertație: se spune că ele se arhivează, dar nu se spune cum se face arhivarea și dacă că aceasta arhivare ar trebui să fie fără limită de timp. Când eram decan la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București am impus ca lucrările de diplomă să fie înregistrate (asemenea cărților) la biblioteca facultății, unde să poată fi consultate, ca oricare altă lucrare științifică: în acest fel, dacă cineva copia de acolo, plagiatul era evident. Această decizie a stârnit o furtună și mi s-a trimis o adresă oficială, spunându-mi-se că aceste lucrări se supun nu știu cărei prevederi din Legea Arhivelor și că ea ne obligă să le ținem închise într-o sală securizată și apoi să le distrugem după 5 sau 7 ani – adică să ștergem urmele lor. Și a trebuit să fac acest lucru, sub amenințarea nu știu căror sancțiuni, de parcă cel mai mare dușman al vieții academice ar fi transparența!

Eu cred că această modalitate de a trata lucrările științifice (pentru că așa sunt definite, în toate legile educației, lucrările de diplomă și de dizertație) este în contradicție cu ceea ce spune LEN/2011 și cu simțul echității academice, dar observ că această chestiune este obturată sistematic și că nimeni nu vrea sa asigură transparența acestui fond științific și, în ultimă instanță, să dea dovadă că respectă munca, personalitatea și dreptul de autor al studentului.

Ca să nu se creadă că fabulez și ca să se înțeleagă că nu vorbesc despre utopii, am să evoc experiența fiicei noastre care a susținut doctoratul, la Universitatea din Tennessee, Knoxville. După ce teza a fost acceptată de comisia de doctorat, ea a fost imediat urcată pe platforma dedicată a universității, unde poate fi consultată și acum; o dată pe lună, fiica noastră primește un e-mail produs de softul respectiv, prin care este informată că în luna care a trecut teza ei a fost consultată de X persoane și că Y persoane au scos, pentru citare, paragrafe din acea lucrare.

Atunci când intru pe siteul bibliotecilor universitare americane și dau o căutare pentru un anumit subiect, nu apar numai cărți, articole, ci și teze de doctorat și dizertații master – și nu numai de la acea universitate, ci din din toate bazele de date ale tuturor universităților din SUA. În aceste condiții, da, putem să vorbim despre digitalizarea surselor și eficiența programelor de căutare a similitudinilor și prin aceasta de acțiuni concrete de evitare a plagiatului.

Deci trei lucruri mi se par esențiale, lucruri care ar trebui să devină obiectul nu numai al dezbaterii publice, ci și al prevederilor din noile legi ale educației:

1. fetișizarea softurilor este doar o strategie pentru a ascunde, pe de o parte plagiatele și pe de altă parte, responsabilitatea mediului academic: în situația actuală din România, softul anti-plagiat este ca un polițist care caută ce s-a furat, făcând o percheziție doar în holul de la intrare, fără să aibă acces la celelalte camere ale locuinței în care stă presupusul hoț;
2. drepturile de autor ale studenților trebuie protejate prin măsuri legale și administrative precise (adică nu prin vorbe, ci prin măsuri concrete): stiu că studenții serioși simt că munca lor nu este apărată, dar nu pot reacționa pentru că nu există instrumentele prin care să fie sancționate abuzurile;
3. răspunderea majoră pentru toate tezele plagiate (fie că aparțin politicienilor, membrilor administrației sau altor doctoranzi) revine cadrelor didactice universitare: vă reamintesc sunt 10 la număr în diversele comisii de evaluare ale respectivelor teze. Atât timp cât aceste surse de cangrenă a mediului universitar nu vor fi eradicate, nu vom scăpa de invazia mediocrităților. Pentru că, repet, dacă un politician sau un funcționar public se laudă cu titlul de doctor sau sare mai repede o etapă de promovare, până la urmă dauna pe care el o provoacă sistemului politic, de afaceri sau administrativ este minoră. Dacă sute și sute de persoane semi-competente au obținut titlul de doctor prin asemenea manevre și dacă apoi intră în mediul academic (îndrăznesc sa adaug, iertați-mi prezumția de vinovăție, cu o foame enormă de a-și recupera fondurile investite pentru a obține titlul de doctor și poziția respectivă), atunci distrugerea mediului universitar, adică a calității actului de predare și a calității cercetării, este ireversibilă.

Pentru că, până la urmă, din perspectiva noastră, ca universitari, subiectul principal al acestei lupte nu este discreditarea politicienilor (deși unii membrii ai mediul academic au considerat că aceasta este prioritatea lor), ci eliminarea flagelului care distruge credibilitatea noastră, ca elită a României.