EXCLUSIV | Analist de politică externă, despre oponenții aderării la Schengen: ”Suntem martorii unui joc politic. Problemele invocate de Austria nu există, altfel ar fi ieșit la iveală cu mult timp în urmă și mult mai vocal dinspre Ungaria” 

Uniunea Europeană se află, după trei ani de pandemie și nouă luni de la agresiunea rusă asupra Ucrainei, în cel mai puternic val de accelerare al ultimilor ani, spune analistul de politică externă Radu Magdin, într-un interviu pentru Gândul. Aceasta recunoaște că, în virtutea caruselului de transformări de pe scena politică internațională, și schimbările de pe harta politică a lumii au fost unele majore. Concluzia analistului este una optimistă: „în loc să dividă, Rusia lui Vladimir Putin a adus împreună actori mai numeroși și mai hotărâți ca niciodată.”

În legătură cu prezența la București, în aceste zile, a miniștrilor de Externe din statele membre NATO, Radu Magdin susține că acest lucru  demonstrează „transformarea României într-un important pilon de securitate al Alianței, pe Flancul Estic și la Marea Neagră.”

În ceea ce privește refuzul Austriei de a da undă verde integrării României în Schengen, prin invocarea problemei migranților ilegali care ar fi trecut prin România și Bulgaria, înainte de a ajunge pe teritoriul austriac, analistul de politică externă susține că, dacă ar fi avut fundament, „o astfel de nemulțumire ar fi ieșit la iveală cu mult timp în urmă, nu doar dinspre Austria, ci mai ales dinspre Ungaria.”

Radu Magdin subliniază că, de mai bine de două decenii, Austria beneficiază de pe urma muncii românilor ajunși în acest stat. În opinia analistului, referirile de acum ale unor oficiali austrieci la problemele pe care le-ar avea România cu securizarea frontierei externe a UE ”țin de aplicarea unui dublu standard pur politic.”

„UE face tot posibilul pentru a spori reziliența și a descuraja un atac asupra unui stat membru”

Reporter: Trei ani de pandemie și nouă luni de la agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Ce s-a pierdut și ce s-a câștigat la nivel politic? Cum se văd NATO și UE după această perioadă de schimbări și de transformări la toate nivelurile?

Radu Magdin: Schimbările au fost majore. Nu numai că am trecut de la percepția reorientării NATO către alte zone ale lumii la o convergență a direcțiilor de acțiune și abordărilor de o parte și de alta a Atlanticului, dar, la nivel conceptual, NATO și UE au fost puse în fața unor provocări fără precedent în ultimii 20 de ani, marcați de o globalizare fără amenințări directe majore.

În prezent, Uniunea Europeană se află în cel mai puternic val de accelerare al ultimilor ani, la nivel de priorități pe care le trasează pentru cercetarea și finanțarea științifică și tehnologică, dar și în ceea ce privește ambițiile de autonomie strategică, în diferitele sale înțelesuri, și încercarea de a se conecta cu diferitele părți ale globului printr-o sumă de acorduri și parteneriate.

În plus, ajutorul pe care l-am oferit Ucrainei ca state membre NATO și UE a pus într-o lumină nouă gradul de pregătire pentru a face față unui eventual conflict. Cert este că, în prezent, sunt într-un proces de reașezare toate aspectele pe care anterior le credeam sigure – de la protecția infrastructurii critice la protectia lanțurilor valorice, de la democrație și coeziune socială la capacitățile de leadership local, global și regional fără interferențe străine.

Cel mai important, însă, la nivel politic este că majoritatea țărilor s-au aliniat pentru a construi împreună mai departe. În Europa, în condițiile în care UE nu este o alianță militară, trăim acum un moment critic, după ce am văzut toată distrugerea pe care o poate provoca un adversar. În lumina capacităților pe care la are Uniunea, facem tot posibilul pentru a ne spori reziliența și a descuraja un atac asupra unui stat membru.

La nivelul NATO, lucrurile au evoluat încă mai departe, nu numai prin decizia Suediei și Finlandei de a adera la Alianță, ci și pentru că NATO a început să coopereze deschis și pe mai multe planuri cu țările partenere, care împărtășesc viziuni comune, nu doar pe aspecte militare, ci și pe chestiuni ce țin de autonomia și reziliența strategice ale acestor parteneri.

Acesta este și un efect transformațional al războiului de la granițele noastre: practic, în loc să dividă, Rusia lui Vladimir Putin a adus împreună actori mai numeroși și mai hotărâți ca niciodată.

„Ministeriala de la București demonstrează că diplomația noastră și-a făcut foarte bine treaba”

România găzduiește în aceste zile la București atât Reuniunea Liderilor de la Munchen, pe 28-29 noiembrie, dar și Reuniunea miniștrilor Afacerilor Externe din statele membre NATO, pe 29-30 noiembrie. Ce reprezintă acest lucru pentru pentru noi, mai ales în contextului votului pentru Schengen?

Pentru noi, această ministerială demonstrează că diplomația noastră și-a făcut foarte bine treaba în ultimii ani și că, indiferent de factorii politici, a existat o stabilitate și predictibilitate a deciziilor în materie de politică externă și de securitate care ne-au permis să devenim un aliat de încredere pe Flancul Estic al NATO. În condiții de război, care solicită o atitudine prospectivă și decizii strategice și tactice de impact, prezența miniștrilor de externe NATO la București va veni să accentueze importanța regiunii și să confirme transformarea României într-un important pilon de securitate al Alianței, pe Flancul Estic și la Marea Neagră.

Din păcate, același lucru nu-l putem spune despre atitudinea unor actori politici din statele membre UE, care din cauza diverselor interese sau înțelegeri de culise, par să nu vadă pădurea de copaci. Interesul UE și al NATO este ca state precum România să fie integrate cât mai bine atât în măsurile de consolidare a apărării la nivel aliat, cât și în spațiul Schengen, să nu mai existe motive de diviziune între națiunile care formează cele două structuri supranaționale, să existe o convergență reală între estul aflat în prima linia și vestul care deține capacitățile de sprijin.

Atitudinile legate de Schengen, ca și alte diferențieri din acest registru, nu fac decât să vulnerabilizeze UE la atacurile ruse – și aici mă refer mai ales la componenta informațională – și să facă cetățeni cunoscuți în UE ca susținători ai Uniunii să se îndoiască de viabilitatea construcției euro-atlantice, atâta vreme cât astfel de atitudini politice și de vădită discriminare persistă.

Este o lecție de maturitate și viziune strategică ceea ce state precum Romania, Bulgaria și Croația sunt nevoite să ofere acum țărilor care se opun unor procese firești și meritate, inclusiv sub aspect Schengen: noi nu ne vom opune la aderarea vreunei țări la NATO (dimpotrivă, susținem activ atât extinderea NATO, cât și a UE), nu vom împiedica adoptarea unui buget UE favorabil pe direcțiile de interes precum tranziția verde sau politica agricola comună, chiar dacă nu se pliază întotdeauna pe interesele noastre imediate și vom continua, în același timp, să apărăm Flancul Estic și să acționăm corect.

„Avem minusuri serioase în ce privește marea strategie, nivelul tehnic nu le poate suplini”

A fi sau nu fi în Schengen? Cam aceasta este întrebarea ultimei perioade. Olanda, Suedia și acum și Austria se opun aderării țării noastre. Cum se vede prin ochii analistului votul din 8 decembrie?

Nu mă voi pronunța asupra șanselor, acum, pentru că eu cred că există șansa diplomației și politicii românești în acest context. Nu ar fi imposibil să se obțină un rezultat pozitiv sau măcar o serie de pași importanți – și vedem că există eforturi susținute. În același timp, avem minusuri serioase în ce privește marea strategie, pe care nivelul tehnic nu le poate suplini. Inclusiv abținerea președintelui de la înaintarea unui termen-limită este un simptom, pentru că marea strategie înseamnă și fixarea de obiective concret definite în timp.

Acum, suntem martorii unui joc politic din care nu are nimeni de câștigat: privim în exterior și vedem clar că țările care se opun aderării României la Schengen nu sunt campioni ai statului de drept sau ai luptei anticorupție, până la punctul în care devine o insultă pentru alte state membre importante să spui că doar aceste trei state sunt în măsură să afișeze diverse “îngrijorări” cu privire la problemele din România.

În același timp, argumentele noastre, deși solide, nu au sonoritatea necesară, pentru că nu sunt susținute la nivelul potrivit și nici nu au fost susținute timp de foarte mulți ani, din pură lipsă de viziune. Este practic un joc, de cele mai multe ori intern, al statelor care se opun, în care suntem atrași din simplul motiv că aceasta este calea ușoară.

Sper că, măcar pe ultima sută de metri, va fi conștientizată importanța susținerii unei agende europene bazate pe unitate și solidaritate de către decidenții din aceste trei state și că se vor exprima în direcția continuării construcției europene și nu în direcția sabotarii coeziunii Uniunii.

„Problemele ridicate de Austria sunt elemente de noutate – și nu pentru că nu am fi fost atenți, ci pentru că ele nu există”

Austria și-a justificat refuzul de a da undă verde aderării României și Bulgariei, punând totul pe seama migrației. Cât de sustenabilă este această justificare?

Nu este o evaluare pozitivă, pentru că nu au prezentat niciun fel de date sau argumente concrete. Pentru noi, problemele ridicate de Austria sunt elemente de noutate – și nu pentru că nu am fi fost atenți, ci pentru că pur și simplu ele nu există.

România nu este pe așa-zisa “rută balcanică” și, chiar dacă ar fi, o astfel de nemulțumire ar fi ieșit la iveală cu mult timp în urmă, de o manieră vocală nu doar dinspre Austria, ci mai ales dinspre Ungaria. În același timp, Austria, de mai bine de două decenii, beneficiază de pe urma muncii românilor ajunși în acest stat, iar referirile la acest subiect, în relația cu noi, țin de aplicarea unui dublu standard pur politic.

Iar dacă este să vorbim de lucruri mai sofisticate, cred că Austria ar putea recunoaște în România un partener fiabil și statornic, ceea ce, în contextul manierei în care își fac ei calculele legate de migrație, combinat cu instabilitatea regională, nu este un lucru de neglijat.

„Suferim acum și de pe urma unor decizii la nivel european”

Chiar așa, de ce credeți că – în ciuda faptului că oficialii noștri au susținut că România și-a îndeplinit încă din 2011 partea tehnică necesară aderării – a existat mereu câte-un motiv pentru amânare? Care este partea de neîncredere pe care o inspiră România?

Corupția din Romania a rămas, de multe ori, la un nivel îngrijorător. Sunt realități pe care trebuie să le recunoaștem. Cred, în același timp, că noi suferim acum și de pe urma unor decizii la nivel european: aspecte ale aderării și integrării României în UE s-au întâmplat foarte repede și-au dat naștere unor situații la care nu cred că vestul, cum era pe atunci, se aștepta.

Criteriile îndeplinite în 2011 au fost criterii tehnice, dar atunci a fost ratat momentul de a construi politic pe acel succes de etapă. Schimbările politice ulterioare nu au adus noi ambiții legate de acest obiectiv, pentru că pur și simplu nu am avut liderii dispuși să depună un astfel de efort. Așadar, vina este împărțită: noi nu am demonstrat o ambiție reală, iar provocările la adresa securității frontierelor au crescut semnificativ.

„Ridicarea MCV nu este un vot de încredere mai mult decât o evoluție firească”

Cum se vede România fără MCV? Știm foarte bine că factorul justiție a cântărit mult în ceea ce privește credibilitatea României în afară. Avem suficienți anticorpi naționali? Este acesta un test pentru țara noastră?

După 15 ani de la aderarea la UE, în care cetățenii români au trăit cam aceeași paradigmă, fie că vorbim despre Schengen sau MCV, este dificil de “vândut” ieșirea din această paradigmă. De aceea, trebuie să subliniem și faptul că ridicarea MCV nu este un vot de încredere pentru România mai mult decât o evoluție firească și chiar de natură birocratică, pentru că vechiul mecanism, legat intrinsec de aderarea la UE, va fi înlocuit cu un altul, actualizat.

N-aș vrea să tratez izolat aspectul MCV, ci la pachet cu definitivarea unor aspecte ce țin de integrare și convergență. Cred că este momentul – mai ales după ceea ce am avut de învățat în trei ani de COVID-19 și acum din criza energetică, alimentară, economică și prin războiul din Ucraina – ca Romania, diferitele state membre, instituțiile europene să se așeze la masă și să reformeze și să modernizeze instrumentele și abordarea.

Să aducă însemnătate atât pentru cetățenii chemați să susțină democratic UE, cât și pentru administrațiile publice și sistemele politice care iau deciziile legate de aceste aspecte și să vadă cum pot da un nou impuls, real, transformărilor interne și europene.

„Cei doi lideri au tot revenit împreună la masa discuțiilor, pentru ca Europa să nu se scindeze”

Dacă ar fi să nominalizați trei oameni politici – din România sau din străinătate – pe care-i considerați curajoși la nivel de decizii, de demersuri, de inițiative pe 2022, care ar fi aceștia?

Aș spune, luați la un loc, cuplul franco-german, însemnând cei doi lideri, Emmanuel Macron și Olaf Scholz. Fiecare a încercat în ultimul an să fie în avans față de agenda publică a țării sale, să promoveze reforme, și și-a asumat riscuri politice. Dar, în același timp, au încercat sa fie prezenți și la nivel european și global, promovând agende constructive ți care să angreneze și alte țări în direcții despre care se știa ca vor fi necesare, dar nu toata lumea are curajul sau capacitatea să le acceseze.

Și luați împreună pentru că, deși deciziile și orientările de politici publice ale celor două țări au fost câteodată divergente, cei doi lideri au tot revenit împreună la masa discuțiilor, pentru ca Europa să nu se scindeze între cei doi lideri economici, ci să existe în continuare un nucleu, un mainstream european față de care alții să se orienteze și la agenda cărora să se poată alipi.

Un alt exemplu dual ar fi liderii Japoniei și Australiei, anume Fumio Kishida și Anthony Albanese, care deși au rămas discreți ca personalități în politica internațională, totuși operează schimbări semnificative atât in plan național, cât și în plan internațional pentru țările lor. Chiar dacă, strict dintr-o perspectivă internă, schimbările despre care vorbesc nu sunt neapărat foarte vizibile sau nu întrunesc o majoritate largă în rândurile populațiilor țărilor respective, totuși, felul în care aceste țări au făcut un pas în față și au devenit actori încă mai importanți pe scena internațională este foarte vizibil.

Japonia, de exemplu, este de multe ori locul unde UE și SUA se întâlnesc ca legături multilaterale, punând Japonia într-o poziție de acces la inovația, economiile, dar și cercurile politice ale Europei și ale SUA. Australia, dincolo de AUKUS și de alte parteneriate de securitate și apărare, a intrat într-un regim accelerat de întărire a relațiilor în Indo-Pacific, mai ales in relația cu ASEAN și India, dar își caută și calea spre a deveni cu adevărat o putere regională autonomă, compensând neajunsuri geografice și de resurse, de exemplu.