EXCLUSIV VIDEO | Maestrul de pe Aleea Percuției. Profesorul universitar Alexandru Matei dezvăluie tainele sunetelor din fiecare bătaie de instrument, de la arta percuției sacre la universul exotic al muzicii Gamelan

În Conservatorul de muzică de la București (Universitatea Națională de Muzică din București – UNMB) există un spațiu cu totul special denumit ”Aleea Percuției”. În fiecare dimineață, pe această alee trece grăbit și concentrat maestrul percuției: profesorul universitar doctor Alexandru Matei. El este stăpânul ritmurilor. Maramureșan sârguincios și cu o înțelegere profundă a procesului de geneză a sunetelor, profesorul Alexandru Matei își învață studenții că, în universul muzical, la început a fost Ritmul. De altfel, etimologia cuvântului ”percuție” provine din latinescul ”percussio” care înseamnă bătaie ritmică. 

Profesorul universitar doctor Alexandru Matei este maestru în arta percuției la Conservatorul din București. Este autorul a două cărți considerate fundamentale despre arta percuției: ”Percuția între sacru și profan în muzica secolului XX” (2006) și ”G.A.M.E – 100 de concerte, întrebări, răspunsuri” (2007). A publicat diverse articole în revista ”Spectacolul Muzicii”. A susținut sute de concerte în țară și în străinătate. 

Ritmul și sunetele rezultate din bătaia ritmică pe diferite suprafețe plane (lemn, piele de animal întinsă, metal) au constituit pentru ritualurile popoarelor primitive apropierea de sacru. Fie că vorbim de tobe, de chimvalele biblice, de sistrum sau trianglu (instrument folosit azi în concertele simfonice), nu trebuie să uităm că instrumentele de percuție aveau în zorii civilizației diverse funcțiuni religioase: de purificare a spațiului locuit de om de influențele demonilor, de celebrare a zeilor protectori, de marcare a ritualurilor sezoniere. Dar, odată cu apariția muzicii clasice și simfonice, apoi a celei moderne (jazz, pop) percuția orchestrală are un rol esențial în structura ritmică a compozițiilor muzicale.

O gamă diversă de instrumente de percuție reprezintă azi tot atâtea formule de exprimare muzicală: tobe, timpan, castaniete, clopote tubulare, gonguri, tamburină, tam-tam, xilofon, vibrafon marimba.

Toba mare este folosită în orchestrele simfonice sau în orchestrele de muzică ușoară pentru a întări momentele de dramatism sau de apogeu al unei secvențe muzicale, deseori sunetele ei fiind însoțite de cele produse de cinele. Folosirea în muzica clasică europeană a combinației de chimvale, triunghi și tobe a fost inspirată de muzica militară turcească, fiind considerată un experiment exotic la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Extinderea percuției a fost paralelă cu dezvoltarea orchestrației (alături de instrumentele cu coarde și de cele de suflat), compozitorii căutând să crească în muzica lor conținutul emoțional și expresiv. Compozitorul Joseph Haydn a introdus o combinație de instrumente de percuție în „Simfonia militară” din 1794, iar Beethoven le-a folosit în special în Simfonia numărul 9.

Toate aceste taine ale artei percuției ne-au fost revelate într-un interviu în exclusivitate de profesorul Alexandru Matei, de la Universitatea Națională de Muzică din București.

Drumul de la violă la fascinația pentru percuție

Propria sa vocație de maestru al percuției a apărut din diverse întâmplări stranii ale existenței. După cum el însuși ne-a mărturisit, descoperirea artei percuției s-a făcut în cazul lui prin somația pe care a primit-o pe când era elev să schimbe instrumentul pentru care se pregătise, viola.

”Eram copil la liceul de muzică din Cluj, stăteam la internat. Eu eram violist, cântam la violă. Dar, pentru că mâna mea e foarte mică – atunci era și mai mică -, nu ajungeam să cânt cum trebuie la violă. Am încercat să cânt la tot felul de viori mai mici, dar cu corzi de violă și adaptate pentru un repertoriu de violă, dar nu ajungeam să apuc cum trebuie coardele.

Eram sârguincios, studiam toată ziua în camera de cămin. Și, în clasa a șaptea, urma să intru în clasa a opta, a trebuit, pentru că am fost obligat să renunț la violă, să optez pentru un alt instrument. Sigur, să fi început de la zero un altfel de instrument nici nu se punea problema. Pianul și vioara se învață de la vârste fragede. Inițial era vorba să optez pentru instrumente de suflat.

Din fericire, având chiar în locul în care se afla căminul liceului de muzică o sală de percuție – îmi amintesc și acum locația aceea -, auzeam toată ziua din camera mea de cămin instrumentele de percuție atunci când studiau și repetau elevii de la clasa de percuție. Într-o zi, m-am dus să văd sala aceea unde repetau ei. Când am văzut ce făceau acolo, mi s-a părut ceva fenomenal. Toate sunetele acelea de timpan, de tobă mică sau mare, mi s-au părut fascinante.

Am ales percuția. S-a dovedit a fi o opțiune foarte îndrăzneață, dar una foarte bună. Am început specializarea percuție în clasa a opta și, la sfârșitul clasei a opta, am plecat la un festival internațional în Anglia ca timpanist în orchestră. Așa că prima satisfacție profesională ca percuționist a venit foarte repede și foarte devreme”, povestește profesorul Alexandru Matei.

Sala Acvariu cu instrumente muzicale tradiționale din Indonezia, spațiu de experiment și creație

La Universitatea Națională de Muzică din București, există un spațiu exotic numit Sala Acvariu. Acolo au fost instalate instrumente tradiționale de percuție din Java și Bali, aduse prin generoasa donație a Ambasadei Indoneziei la București. Toate descriu un ansamblu de muzică tradițională balineză denumit Gamelan.

Majoritatea instrumentelor folosite de Gamelan sunt instrumente de percuție din metal și bambus, dar și xilofon și fluiere din bambus. UNESCO a inclus Gamelan pe lista instrumentelor tradiționale de muzică considerate ca parte din patrimoniul cultural mondial.

”Această bogăție de instrumente a ajuns aici, la universitatea noastră de muzică, printr-un efort conjugat al conducerii universității și al Ambasadei Indoneziei la București. Să studieze muzica Gamelan, este o oportunitate imensă pentru studenții noștri. O astfel de muzică este dificil de cântat în zona europeană.

Capitale europene în care se găsesc universități de muzică de prestigiu nu au o asemenea dotare. Există ceva oarecum similar cu ceea ce avem noi, în această Sală Acvariu, la Conservatorul de la Praga. Dar, cine vrea să studieze serios muzica Gamelan, trebuie să meargă la Conservatorul de la Paris sau să vină la noi. Aici se găsesc instrumente la care se cântă muzică tradițională balineză de către ansambluri de douăzeci-treizeci de instrumentiști.

Dincolo de deschiderea fantastică pe care le-o oferă aceste instrumente, studenții noștri de la compoziție au șansa, practic, să experimenteze combinația culturilor: a celei muzicale europene cu cea balineză. Iată, acest lucru se poate studia și la Conservatorul nostru. Aici avem și un profesor excepțional, specialist în muzica balineză, cu ajutorul căruia am reușit să facem rost de aceste instrumente. El le predă studenților de la UNMB un modul foarte serios dedicat acestor minunate instrumente tradiționale. Acestea au o foarte mare influență în cultura europeană.

Este de apreciat efortul făcut de Indonezia în a-și promova propria cultură, lucru pe care noi, din păcate, îl facem prea puțin. Indonezia donează aceste minunate instrumente tradiționale instituțiilor de învățământ cu profil muzical din întreaga lume pentru a le promova și pentru a face cunoscută cultura sa. Studenții de la compoziție care caută azi cu orice preț limbaje muzicale noi, găsesc aici, în această Sală Acvariu cu instrumentele Gamelan, o zonă fantastică de experiment și creație”, spune profesorul Alexandru Matei.

Maestru percuționist precizează că primele creații muzicale occidentale serioase care au folosit instrumente tradiționale balineze au aparținut lui John Cage, compozitor și teoretician muzical american, membru al avangardei muzicale de după al Doilea Război Mondial. Cage a experimentat cu instrumentele tradiționale balineze și a reușit să facă pianul să sune ca un gamelan. Pe pianul folosit de el așeza obiecte de uz casnic pentru a oferi notelor un sunet de percuție asemănător cu cel creat de o orchestră gamelan.  După o vizită în Indonezia, John Cage a creat chiar o lucrare muzicală intitulată ”Șase construcții în metal”.

Alexandru Matei precizează că și compozitori români au apelat la tehnica folosită de ansamblurile balineze Gamelan: Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah, Lucian Zbarcea.

”Cred că răposatul compozitor român Ștefan Niculescu, Dumnezeul să îl ierte, dacă ar avea la dispoziție aceste instrumente tradiționale de aici, ar scrie o compoziție numai pentru Gamelan. Lucian Zbarcea are, la rândul lui, o piesă excepțională cu inspirație din muzica balineză, folosind instrumente tradiționale balineze de percuție”, mai spune Alexandru Matei.

Toaca – obiect de cult, nu doar instrument

Simțindu-se apropiat cu sufletul de muzica sacră și de aspectele religioase ale existenței, profesorul Alexandru Matei ne-a ținut un mic curs despre secrete bătăii de toacă la biserici și mănăstiri. El consideră toaca, înainte de orice, un obiect de cult.

Toaca ține de tradiția țărilor creștin ortodoxe, ea fiind folosită de asemenea în lăcașurile de cult greco-catolice. De obicei, toaca este amplasată în clopotniță sau undeva sub streașina bisericii.

Există ore speciale când se bate toaca. Expresia populară „pe la toacă” desemnează intervalul între ora 15:00 și ora 16:00, anunțând astfel apropierea slujbei de seară (vecernia). Toaca marchează chemarea creștinilor la liturghie. Era cu precădere folosită în primele secole ale creștinismului, o epocă în care clopotele nu apăruseră încă.

Sfântul Sofronie al Ierusalimului vorbea deja la anul 638 despre folosirea a două tipuri de toacă: toaca de lemn și toaca de fier. El o numea „trâmbița îngerilor”.

Aproape un secol și jumătate mai târziu, la al șaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, se menționează obiceiul de chemare la biserică prin lovire cu ciocanul în diverse scânduri, denumite și „Sfintele Lemne Sunătoare”.

Profesorul Alexandru Matei ține să amintească celor care locuiesc acum în marile orașe despre semnificațiile profunde ale acestei arte a percuției sacre, folosită în lăcașele de cult ortodoxe.

”Noi, oamenii de zi, mergem pe stradă, auzim bătând toaca la vreo biserică și nu știm care e semnificația ei. Toaca are două meniri. Prima este chemarea la slujbă sau, în caz de pericol, reprezenta în vechile comunități un semnal de avertizare: apărea un incendiu, o inundație, o invazie a cotropitorilor. Al doilea scop al bătutului la toacă este cel de purificare. Locul în care se bate toaca este un loc sfințit.

Povestea este veche și legendele din jurul acestui obiect de cult și instrument sunt nenumărate. Se spune că lui Noe, când și-a făcut Arca ca să treacă Potopul, i se întâmpla ce a pățit mai târziu și Meșterul Manole al nostru. Ceea ce construia peste zi, noaptea se dărâma. Un înger i-ar fi spus lui Noe că, dacă vrea ca lucrarea sa să dăinuie, la sfârșitul zilei de lucru, să ia o bucată de scândură și să înconjoare cu ea atelierul. Noe a făcut ceea ce îi spusese îngerul. A doua zi, când a venit la lucru, a văzut că ceea ce lucrase nu se mai dărâmase în timpul nopții și că totul era în regulă. Locul fiind purificat, «acela mic cu coarne» nu a mai avut loc.

Noi avem o vorbă: «Ucigă-l toaca!». Acesta este rolul bătutului la toacă; să purifice și să sfințească un loc.

Tocatul – sau bătutul la toacă – vine din muzica bizantină. Acolo există un cor de preoți sau călugări care țin isonul – acel sunet vocal continuu și grav – sau pedala, cum i se mai spune. Pe fundalul acestui ison, alte voci intonează o monodie, o melodie intonată. Cântatul la toacă este asemănător cu această tehnică.

Bătutul la toacă presupune o bătaie ritmică continuă și constantă. Peste ea apar niște lovituri distincte și marcate cu mai mare putere. Aceste lovituri mai puternice au un nume foarte frumos: se cheamă «flori». Aceste lovituri distincte și mai puternice, pe fundalul bătăii ritmice, constante și continue, nu fac decât să reediteze monodia din cântecul bizantin.

O singură «floare» (sau o singură lovitură de ciocan mai puternică) este un simbol. Una face trimitere la cifra unu. În numerologia ortodoxă îl reprezintă pe Dumnezeu.

Cel care cântă la toacă se spune că se roagă cu mâinile și cu mintea. Cel care bate toaca, înainte de a începe «tocatul», își face cruce, se închină, și începe să se roage.

Toate aceste lovituri cu ciocanul în toacă denumite «flori» sunt simboluri teologice care au semnificațiile lor. Două «flori», adică două bătăi distincte, înseamnă tradiționalul binom: zi-noapte, lumină-întuneric, rai-iad, bine-rău, alb-negru. Trei «flori» fac referire, bineînțeles, la Sfânta Treime. Patru «flori» simbolizează Crucea. Toate aceste combinații de «flori» completează rugăciunea minții și cea a mâinilor celui ce bate la toacă.

Dacă auzim bătăile de toacă atunci când ne aflăm pe drum, pe stradă, în curtea unei biserici sau la o mănăstire, să încercăm să ascultăm atât bătaia continuă și liniară a ciocanului de lemn (ea fiind acompaniamentul, suportul sau «isonul»), dar și acele lovituri mai puternice și distincte care o însoțesc, pentru că ele reprezintă niște simboluri.

Bătutul la toacă este o rugăciune. Cel ce bate toaca se gândește la Dumnezeu, la Sfânta Treime, la Cruce”, a explicat profesorul Alexandru Matei.