Luna martie, un timp dedicat iubirii, femeii, renașterii… O perioadă în care visarea se îmbină cu artele și, în special, cu teatrul. Vorbim despre miracolul primăverii și al poveștilor de dragoste cu actrița Dana Marineci, pe care, în martie, putem să o vedem pe scena Teatrului EXCELSIOR.
Actrița Dana Marineci interpretează cinci roluri principale în trei spectacole puternice și emoționante, ”KNOCKOUT. Dulcea Știință de a face vânătăi”, de Joy Wilkinson, ”Turandot”, după Carlo Gozzi – ambele purtând semnătura regizorală a Sânzianei Stoican – și ”Aproape”, de John Cariani, în regia lui Eugen Gyemant.
În aceste spectacole, fiecare personaj se dezvăluie și se metamorfozează prin dragoste, provocând spectatorii la călătorii nebănuite în lumea teatrului, unde, încă, totul este posibil…
Dana Marineci: Așa e. O să încep prin a vorbi despre Polly din „KNOCKOUT. Dulcea știință de a face vânătăi”. Acest personaj a venit la mine pe neașteptate și pe negândite, ca toate lucrurile miraculoase din viața mea. Polly este un personaj paradoxal, așa cum sunt personajele foarte bine scrise, iar ea învață, înainte de toate, iubirea de sine. Apoi, putem vorbi despre iubirea împărtășită, cea pentru pretinsul ei frate, Paul.
Polly iubește mult și este angrenată cu totul în ceea ce simte. O vedem cum trece de la fetița băiețoasă care își iubește fratele, la fata îndrăgostită de un vis, la femeia căsătorită care descoperă diverse forme ale iubirii în cuplu, la omul care începe să se descopere, să se apere și să se protejeze, la mama care își apără pruncul. Sunt atâtea forme ale iubirii pe care acest personaj le absoarbe.
Vorbim și despre o schimbare de roluri în această poveste, pentru că, la început, ea este cea care e protejată, după care există un moment care schimbă totul.
Dana Marineci: Da, putem vorbi despre o protecție în sensul în care ea este ocrotită de dragostea, deloc frățească, pe care o simte Paul pentru ea. E protejată sub cupola iubirii lui. Dar, ca în orice cuplu, așa cum ne spune și psihologia modernă, există o luptă pentru putere. Când acest conflict se petrece, Polly trebuie să-și ia viața în mâini și să acționeze. În ciuda destinului ei dramatic care o obligă de multe ori să folosească atribute masculine, Polly are momente superbe de feminitate.
Cum vezi relația lui Polly cu celelalte trei protagoniste, Anna, Matty si Violet, femei puternice, dar care provin din medii total diferite, fiecare dintre ele încercând să-și schimbe legenda personală?
Dana Marineci: Pe lângă tema predominantă a eliberării și emancipării femeii, există o subtemă foarte bine surprinsă de Sânziana Stoican, regizoarea spectacolului: cea a uniunii. Scopul acestor femei în ring nu este unul violent, nu vor să se distrugă una pe cealaltă, dimpotrivă. Ele ajung să înțeleagă că binele colectiv conduce către un bine personal. Iar această idee este universal și transgenerațional valabilă. Este o lecție permanentă a omenirii. Boxul este doar un pretext în spectacol, doar o metaforă pentru felul în care niște femei își iau viața în mâini. Minunată mi se pare și folosirea apelativului de sweet science. Pentru că boxul este o artă, o știință a colaborării și a conectării.
Trebuie să fii în permanență conectat cu partenerul tău, să ai o energie comună cu el și aici seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmplă la teatru, pe scenă. Noi, pe scenă, în momentul în care suntem prezenți și în contact unul cu celălalt, real, atunci se întâmplă acel miracol, cum spunem noi: coboară îngerul.
Și în box trebuie să fii în permanență conectat cu partenerul pentru a-i putea anticipa mișcările și este o știință în a găsi echilibrul dintre repaos și acțiune sau dintre apărare și atac.
Boxul, în ziua de azi, e un sport universal. Îl practică atât femeile, cât și bărbații. Este totuși considerat un sport violent.
Dana Marineci: Mi se pare că violența este subsidiară în cazul boxului. Cred că este o formă de eliberare, o formă de control și un mod prin care poți să-ți împlinești niște nevoi pe care nu poți să le îndeplinești decât prin această eliberare fizică. Cred că poate să practice oricine boxul. Am văzut niște copii absolut fantastici în ring. Boxul este un sport strategic. Dacă eu sunt ancorat în prezent și concentrat, devine o formă de meditație, un dans. Și n-are cum să facă decât bine.
Revenind la rolurile tale, în „Turandot”, ai lucrat tot cu regizoarea Sânziana Stoican. Cum ai descrie această experiență?
Dana Marineci: Întâlnirea cu Sânziana Stoican este una dintre întâlnirile miraculoase din viața mea. Ca orice miracol, s-a întâmplat într-un moment de abandon în fața vieții, într-un moment în care zici: „fie ce-o fi”. Primul spectacol făcut împreună a fost „Turandot”. M-am dus la casting fără nicio așteptare, urma să fiu plecată două săptămâni din timpul repetițiilor (enorm pentru un spectacol la care repeți o lună jumătate-două), nu credeam că o să mă distribuie. Sânziana mi-a dat rolul principal. Când cineva are atâta încredere în tine, te învestește cu o putere foarte mare.
Când m-am întors din State și am intrat pe scenă, fără să gândesc prea mult, am știut cum e acea femeie. N-am creat-o acasă, n-am știut nimic despre „Turandot”, în afară de vorbele pe care le zicea ea, până în momentul primei repetiții. Eu cred că astfel de lucruri se întâmplă când există această chimie între actor și regizor pe care Alexandu Dabija, am citit de curând asta, o numește “cea mai spectaculoasă parte a unui spectacol”. La lucrul cu acești doi artiști, Sânziana Stoican și Valentin Vârlan – scenograful spectacolelor „Turandot” și „KNOCKOUT„ -, eu am simțit că există un canal deschis.
”Turandot” este o adaptare după textul lui Carlo Gozzi. Ce ne poți dezvălui despre acest spectacol-basm?
Dana Marineci: „Turandot” este o poveste superbă scrisă de Carlo Gozzi. Este vorba despre o prințesă chineză care, la fel ca Polly, își caută libertatea și simte nevoia viscerală de a deține puterea de decizie în ceea ce privește propria viață. Ea ia niște decizii radicale, congruente însă cu epoca respectivă.
Vorbim despre o prințesă rea? Din câte îmi amintesc, avea obiceiul să taie capetele pretendenților respinși.
Dana Marineci: Nu știu dacă este răutate, este neputință. Este modul în care ea a crezut că se pot face lucrurile în aceea perioadă. Turandot este ca o fiară încolțită… Și se aseamănă cu Polly. Medii total diferite, dar cu structuri emoționale destul de similare. Femei puternice care ascund o vulnerabilitate foarte mare. Sunt femei paradoxale, ambele, care până la urmă caută acel sentiment, unic, real, de care simt că nu au avut parte în copilărie și în toată viața până în acel punct. Și iată că Turandot întâlnește iubirea adevărată. Așa cum și Polly cred că a întâlnit-o. Pentru că încerc să mă gândesc că în cazul lui Polly nu este un compromis. Mi-am pus aceasta problemă.
Finalul piesei reprezintă un câștig sau o pierdere pentru Polly? Este de fapt totul un compromis enorm? Uneori, după ce se termină spectacolul, mă întreb ce se întâmplă mai departe cu viața ei. Mă simt ca un voyeur. Aș vrea să văd ce se întâmplă cu personajul după căderea cortinei. Oare ea va continua să facă box sau poate că nu mai are nevoie…Poate că, pur și simplu, a găsit ceea ce căuta.
Iată că ne întoarcem tot la KNOCKOUT, povestea celor patru tinere victoriene care își caută libertatea de sine în ringul de box
Dana Marineci: Da, mă întorc puțin la fetele din „KNOCKOUT”. Mi se pare bine de menționat că, deși rezultatul final nu e pentru toate cel dorit, se pune premisa unei schimbări. Și acesta este un alt aspect important, la fel ca cel al uniunii. Și acum să revin la „Turandot”. Este un basm minunat care se termină cu speranță, și care te face să pleci din sala de teatru gândindu-te la modul în care iubirea te poate metamorfoza.
Am aflat că tot în martie se joacă și „Aproape”, de John Cariani, în regia lui Eugen Gyemant, unde interpretezi trei personaje, toate trăind câte o poveste de dragoste.
Dana Marineci: În „Aproape”, eu interpretez trei personaje, Ginette, Aliena și Rhonda și mă întâlnesc din nou pe scenă cu colegii mei Radu Micu, Ana Udroiu și Dan Pughineanu, cu care am mai jucat și cu care mă înțeleg fantastic. O să fie o mare bucurie. În „Aproape”, personajele pe care le joc au raportări diferite în ceea ce privește iubirea, dar toate sunt pline de candoare.
O femeie aproape că nici nu are nevoie de apropiere fizică, alta nu știe că iubirea este chiar lângă ea, iar cea de-a treia nu crede că ar putea fi iubită pentru cine e ea de fapt. Sunt situații de viață plauzibile, plasate în contexte ieșite din comun, dar tu, ca spectator, zâmbești cu blândețe și privești ca și când în fața ta se derulează un diapozitiv cu amintiri: din viața ta sau a unui cunoscut, a unui prieten, a unui membru de familie.
Cred că de asta îmi place atât de mult textul acestui spectacol, pentru că trezește niște nostalgii duioase.
Dacă tot vorbim despre dragoste, despre teatru, despre femei, cum e să fii actriță, cu atâtea proiecte frumoase, și mamă, soție, toate la un loc?
Dana Marineci: E copleșitor. Sunt zile în care mă simt epuizată. Zile în care nu dau randament și simt că e prea mult și că am mintea împrăștiată în 1000 de direcții. Cu toate astea, sunt un om fericit. Sunt un om care știe să recunoască momentele frumoase și să le prețuiască. Pe scurt, sunt perioade mai aglomerate și altele mai puțin.
Actorii sunt extrem de masochiști, ne dorim să facem cât mai mult, dar pe măsură ce avansezi în vârstă, viața începe să te așeze pe o traiectorie. Începi să vezi și importanța momentelor de respiro. Nu ai ce să oferi dacă ești secătuit.
Pornind de la rolurile pe care le joci în viața de zi cu zi, hai să le dezvăluim spectatorilor cum treci de la un personaj la altul pe scenă, cum intri, de exemplu, din pielea unei tinere din Anglia victoriană care joacă box în rolul unei prințese chineze sau al unei adolescente îndrăgostite?
Dana Marineci: Rolurile sunt ca niște copii pe care îi crești și îi iubești. Nu uiți cum îi cheamă, nu uiți să-i hrănești, chiar dacă sunt mai mulți. Mergând mai departe în comparație, nu le uiți vorbele și personalitatea, trăsăturile definitorii, pentru că sunt parte din tine. Fiecare rol are un parcurs evolutiv. În momentul în care ai o imagine foarte clară asupra rolului, dar în același timp ești suficient de deschis ca atunci când ieși pe scenă să lași lucrurile care vin spre tine, de la partener sau de la situațiile din poveste, să te modifice în timp real, capeți un soi de control și încredere în capabilitatea ta, în potențialul tău actoricesc. Noi, mai în glumă, mai în serios, zicem „gata, ai rolul”. Odată ce îl „ai”, trebuie să ai grijă de el și să-l ajuți să crească.
Ca o paranteză, cred că spectacolele cresc și ele pe măsură ce trece timpul. Și mi se pare extraordinar că acest lucru se întâmplă la noi în teatru. Există teatre în care pe măsură ce trece timpul, spectacolele se degradează. Ei bine, la noi, prin structura noastră umană, structura umană a trupei, modul profesional în care noi lucrăm, aceste spectacole devin din ce în ce mai bune. Ca să revin la întrebare și să răspund și mai pragmatic: e o chestie de exercițiu și de putere de detașare. Azi e Polly, mâine e Ede, etc. Le acord atenția cuvenită la timpul potrivit și după spectacol încerc să mă scutur de toată încărcătura.
Dar sunt spectacole care te consumă mai mult decât altele. Sunt spectacole care te epuizează fizic, unele te consumă emoțional, altele te consumă fizic și te epuizează emoțional în același timp. De exemplu, după „Opera de trei parale”, după premieră, mi-aduc aminte că nu am putut să dorm trei nopți pentru că toate song-urile din spectacol erau în mintea mea în continuare și le reluam la nesfârșit.
În Opera de trei parale unde interpretezi rolul lui Ede, Gură de aur, din banda de hoți…
Dana Marineci: Da, este un rol secundar, dar interesant de construit. Acolo a fost o școală. Să lucrez cu Răzvan Mazilu a fost efectiv o școală. Pentru că Răzvan Mazilu mi se pare o garanție a calității. Revenind la trecerea de la un personaj la altul, există un soi de curățare pentru că altfel o iei razna, nu ai cum. Este o purificare pe care o face subconștientul tău. Ajungi acasă și este un fel de protecție, încerci să te debarasezi de ce ți s-a întâmplat pe scenă.
Ai simțit vreodată că un personaj te-a afectat într-un anumit mod, fizic, psihic?
Dana Marineci: Mi-a afectat postura fizică. De exemplu, la „KNOCKOUT”, am avut o perioadă, și acum mă străduiesc să scap de acest obicei, în care mergeam într-o rână. Pentru că mi-am creat un mod de a merg pe care, ulterior, mi-a fost foarte greu să-l scot din sistemul meu corporal.
Dar am acest exercițiu al curățării pe care o pot face fie prin meditație, atunci când am timp, fie subconștientul meu a ajuns printr-un exercițiu recurent să-mi șteargă reziduurile și atunci trec ușor de la un rol la altul și îmi place să fac asta. Și când nu mai știu ce să fac să mă detașez, fac sport.
Când interpretezi un personaj te transformi complet? E o întrebare care trece prin mintea multor spectatori.
Dana Marineci: Dezideratul e ca transformarea să fie completă. Eu, totuși, aș adăuga: „Ok, completă, dar fără să-ți pierzi uzul rațiunii”. Cred că un rol este bun atunci când publicul, care te privește, simte o voluptate similară cu a voyeurului. Când pentru câteva ore trăiește și respiră odată cu tine, dorind mereu să apari și în următoarea scenă, să vadă ce ți se mai întâmplă. Actorii mai au un fel de evaluare a actului artistic și al spectacolelor. Atunci când suntem în public și am vrea și noi să jucăm în spectacolul pe care îl vedem.
Spuneai că e o bucurie să te întâlnești pe scenă cu colegii tăi. Cum este să faci parte din trupa Teatrului EXCELSIOR?
Dana Marineci: Suntem toți foarte buni prieteni între noi. Am pornit în 2017, am venit la concurs cu așteptări minime pentru că sistemul în teatrul românesc este destul de viciat, și a fost un concurs „pe bune”. Apoi ne-am regăsit pe scenă și împărtășim același filon de nebunie și bucurie de a juca, lucru care ne-a apropiat și mai tare. Acum suntem o trupă tânără ultraperformantă, din punctul meu de vedere, iar spectacolele de la EXCELSIOR sunt uber cool.
Aș îndemna absolut toți tinerii să vină să vadă ce se întâmplă aici, pe scenă. Pentru că, până la urmă, să te uiți la o piesă de teatru este un exercițiu de concentrare, noi trăind acum într-o perioadă în care scrollăm în continuu pe telefon, informația durează trei secunde, apoi simțim nevoia să o schimbăm.
Pe lângă acest exercițiu de concentrare, teatrul te ajută să-ți cultivi inteligența emoțională și asta îl face atât de necesar. Iar noi, ca trupă, avem inteligență emoțională. Noi avem compasiune, avem empatie, avem grijă unii de alții, nu jucăm singuri, suntem vii pe scenă și facem performanță.
Citește și:
Actrița Iulia Samson: „Jurnalele din adolescență au fost o sursă de inspirație pentru acest rol”
INTERVIU | Actrița Andreea Șovan: ”Eu cred că suntem o societate care suferă de Tristețe”